(Valeriu Bujor, Ion Miron. Violenţa: abordare socio-criminologică a problemei. 
Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică. nr. 3-4, Chişinău, 2004, 55 p. (pp. 3-10)).

Violenţa sub diverse forme s-a manifestat în mod diferit în cadrul multiplelor sisteme lingvistice şi culturale, diferitelor ideologii şi tradiţii istorice. Republica Moldova n-a fost o excepţie, ci mai degrabă o confirmare a unei legităţi vizând extinderea acestui fenomen pe care-l numim SIDA socială. Nu este cazul să aducem dovezi şi să apelăm la exemple pentru a confirma cele spuse. Savantul nu va constata însă acest lucru, sarcina de bază a lui constă în dezvăluirea determinantelor violenţei.

Pentru a dezvălui geneza violenţei în societatea umană, legităţile ei, factorii ce-i determină manifestarea în diferite sisteme sociale, pentru a elabora politici eficiente de stopare şi minimizare a violenţei este necesar a-i cunoaşte esenţa ca fenomen social.

În continuare expunem caracteristicile esenţiale ale violenţei care, în viziunea noastră, permit conceperea fenomenului respectiv:

– Ca orice fenomen social, violenţa se manifestă în raporturile sociale. Subiecţi ai actului de violenţă pot fi indivizi izolaţi şi grupuri sociale.

– Ca fenomen social, actul de violenţă se distinge prin anumite caracteristici cantitative şi calitative.

– Sub aspectul exterior, violenţa reprezintă influenţa unui subiect asupra altuia, un act de aplicare a forţei, deşi actul de violenţă nu se reduce numai la asemenea acţiuni cum ar fi aplicarea forţei sau ameninţări cu o asemenea aplicare. Forţa în viziune sociologică nu e doar posibilitatea şi capacitatea de a acţiona de sine stătător, ci şi posibilitatea de a determina o comportare străină. Forţa este un virtual act de violenţă. Realizarea acestei potente (adică a unui act de aplicare a forţei) încă nu poate fi calificată ca violenţă. Ca atare ea va deveni în cazul în care influenţa asupra altui subiect (subiectul actului de violenţă) se înfăptuieşte contrar voinţei şi dorinţei acestuia sau voinţa şi dorinţa obiectului este ignorată, negată. În acest caz, interesele, bunăstarea unuia (unora) sunt satisfăcute contrar intereselor şi bunăstării altora (altuia). Orişice act de violenţă este îndreptat nu numai asupra unei persoane concrete, el atentează în acelaşi timp şi la condiţiile de existenţă a societăţii.

A vorbi despre actul de violenţă se poate doar în cazul în care se face uz de forţă nu numai contrar voinţei şi dorinţei, ci şi contrar prevederilor legii. Menţionăm că în cazul dat pornim de la conceptul îngust al ilegalităţii aplicării forţei, ca o încălcare a interdicţiei penale. Luând drept bază acest lucru, se presupune că violenţa nu poate fi legitimă, legitimă poate fi doar aplicarea forţei.

În acest context apare problema acceptării sau a inacceptării forţei ca metodă de influenţă asupra cuiva în dependenţă de condiţiile concrete de viaţă. Ţinem să afirmăm că este vorba de o problemă de ordin moral, şi nu juridic. Morala nu îndreptăţeşte aplicarea răului şi a metodelor imorale în lupta cu răul. Deci violenţa nu poate fi moral justificată. Însă în anumite condiţii, dictate de necesităţile sociale şi pentru a salva societatea de haos şi autodistrugere, metodele reproşabile, drastice pot fi justificate în lege şi admise în limitele legii. Aceasta se referă şi la comportamentul individului care, înlăturând o primejdie, cauzează atacantului leziuni corporale sau chiar moartea. Deci, e necesar a delimita admiterea utilizării metodelor reproşabile de justificarea lor morală.

– Subliniem că violenţa, ca formă de coerciţie, înseamnă nu numai cel mai înalt grad de intensitate în aplicarea forţei materiale, ci şi a altor măsuri de coerciţie. Actul de violenţă nu poate fi redus numai la coerciţie, el poate îndeplini şi funcţia de reprimare sau chiar de nimicire a obiectului violenţei.

– Alături de încărcătura sa negativă, violenţa ca fenomen social trebuie privită şi din punctul de vedere al funcţiei sale informaţionale, de semnalizare despre contradicţiile şi disfuncţiile din societatea concretă. Violenţa se materializează prin acte de cruzime săvârşite de indivizi concreţi, ultimii fiind un produs al societăţii, o reflecţie a modului de viaţă şi a valorilor din societate.

Cele afirmate reies din postulatul că modelul respectiv de comportament şi aplicare a violenţei ca metodă de realizare a intereselor şi de satisfacere a necesităţilor se interiorizează în procesul de socializare a individului, devenind o reacţie de adaptare a individului la condiţiile respective de viaţă.

Într-adevăr, oricât de paradoxal ar părea, criminalul e tot victimă a acelui sistem social în care a crescut. Deci, nu e bine când după faptele lor imorale şi criminale nu vezi imoralitatea sistemului social al acestui stat, ce a creat un sol fertil pentru decăderea moravurilor, apariţiei şi inechităţii sociale.

– Însăşi violenţa criminală poate servi drept unul dintre cei mai importanţi indici ce caracterizează o societate sau alta. În această ordine de idei, susţinem că fiecare societate se va deosebi prin nivelul, specificul de manifestare a fenomenului de violenţă, fapt care se află în funcţie directă de structura socială, de particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate este un fenomen normal, subliniind că depăşirea nivelului respectiv va manifesta tendinţe nefavorabile într-o asemenea structură socială, iar atunci când creşterea violenţei depăşeşte cu mult creşterea populaţiei, atestăm procese distructive în societate, ceea ce denotă că aceasta din urmă se află în pragul unor mari perturbări sociale.

– Violenţa este o rezultantă combinată a factorilor sociali, biologici (genetici), ale căror începuturi se trag din vremuri străvechi. Apărută în temeiul biologic, moştenitor, violenţa se manifestă într-un mediu calitativ nou, cel social. Şi dacă o orânduire socială a societăţii contribuie la apariţia, spre exemplu, a comportării altruiste, apoi alta – dimpotrivă – la apariţia violenţei. Într-un cuvânt, din arsenalul genetic al omului în fiecare epocă istorică nu se realizează întregul potenţial genetic, ci numai acea parte a lui, ce corespunde condiţiilor sociale formate la etapa şi locul respectiv. Aceasta se întâmplă, probabil, de aceea că în viaţă întotdeauna vor fi solicitate acele calităţi, care permit opţional organismului să se adapteze la condiţiile concrete ale mediului, şi deci, în cele din urmă, la formarea personalităţii, la comportarea căreia un rol considerabil îl exercită condiţiile sociale. De sistemul social, orânduirea socială a societăţii depinde ce raporturi vor exista între indivizii care le constituie. Iată de ce studierea unui sistem concret de raporturi sociale trebuie să servească ca punct iniţial de analiză a violenţei şi criminalităţii violenţei.

– Cea mai potrivită noţiune despre valorile ce determină o anumită societate este bunăstarea membrilor ei, adică valoarea fiecărui om aparte, viaţa şi sănătatea, onoarea şi demnitatea lui. Frecvenţa înaltă sau redusă de săvârşire a crimelor violente grave, alături de alţi indici, spre exemplu, productivitatea muncii, nivelul mortalităţii şi durata medie de viaţă, procesele migrator şi emigrator, nivelul sinuciderilor, narcomaniei, alcoolismului etc. permit a compara structura socială, existentă la etapa actuală în diverse societăţi sau în una şi aceeaşi societate în timp diferit din punctul de vedere al bunăstării indivizilor din structura socială respectivă. Orânduirea socială a societăţii e cu atât mai înaltă şi eficientă, cu cât mai bine serveşte la bunăstarea indivizilor. De aceea cu atât mai mult o societate „produce” în cadrul ei subiecte care jefuiesc, omoară, violează, cu cât sunt mai insuficiente raporturile sociale, viaţa socială, ce îl deprinde pe om cu un mod chibzuit de acţiune, cu concesii în interesele altora.

– O dată cu dezvoltarea culturii, învăţământului, bunăstării indivizilor, rolului social de orânduire a societăţii, pe măsura avansării ei pe calea civilizaţiei şi progresului, ca şi cum are loc „atenuarea” moravurilor şi ameliorarea naturii umane. De aici, probabil, trebuie să se reducă treptat raporturile întemeiate pe violenţă. Presupunem că şi criminalitatea violentă se va restrânge, producându-se modificări de structură a ei în aspectul reducerii celor mai grave forme de violenţă (omoruri, violuri, jafuri). Deci, peste o perioadă îndelungată de timp trebuie să se constate (în condiţiile dezvoltării normale a societăţii) o tendinţă generală de scădere a criminalităţii violente şi a celor mai grave manifestări ale ei. Totuşi, nu sunt excluse (în limitele tendinţei menţionate) unele perioade de creştere a ei. Fiecare societate se va deosebi prin nivelul, specificul său de manifestare a fenomenului de violenţă, fapt ce se află în funcţie directă de structura socială, particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Putem afirma: prezenţa unui anumit nivel de violenţă în societate este un fenomen normal. Dar depăşirea nivelului respectiv va atesta tendinţe nefavorabile într-o asemenea structură socială, iar atunci când creşterea violenţei depăşeşte cu mult sporul populaţiei, putem constata procese distructive în societate şi să concluzionăm că ea se află în pragul unor mari perturbări sociale.

– Criminalitatea violentă se caracterizează prin impulsivitate, imprevizibilitatea săvârşirii acţiunii, lipsa, de regulă, a unui motiv vădit şi prin situativitate. Aceste caracteristici sunt în concordanţă cu funcţia criminalităţii violente: a da frâu liber afacerilor legate de dezorganizarea personalităţii care, la rândul său, este în coraport cu dezorganizarea comunităţilor sociale.

– Descoperirea esenţei violenţei şi determinarea legităţilor ei generale permite a conchide că criminalitatea violentă poate, într-adevăr, servi drept unul dintre cei mai importanţi indici ce caracterizează sistemul raporturilor sociale. În aceste cazuri se apelează la statistica celor mai grave manifestări ale violenţei criminale, pentru a urmări raportul nominalizat (omoruri, violuri, jafuri şi tâlhării). Apelăm anume la această formă de criminalitate, deoarece este mai puţin latentă, precum şi din considerente că asemenea fapte au fost constatate drept crime, practic, pe toate timpurile şi la toate popoarele.

Aici vom sublinia că violenţa criminală, la fel ca şi criminalitatea în general, fiind una dintre patologiile sociale, pune în pericol însăşi existenţa sistemului social, introducând în el elemente ce-l dezorganizează şi-l dezechilibrează, subminând cele mai importante condiţii de existenţă a societăţii. În acelaşi timp, ea are ca funcţie indicarea contradicţiilor şi disfuncţiilor în viaţa organismului social, fiind unul dintre indicii care reflectă starea societăţii la etapa respectivă a dezvoltării istorice.

Aşadar, violenţa criminală poate, într-adevăr, servi drept unul dintre cei mai importanţi indici ce caracterizează sistemul raporturilor sociale. De acest lucru ne convingem apelând la statistica criminologică.

Pentru comparaţie, vom opera cu datele statistice vizând violenţa criminală în Basarabia ţaristă, RSSM şi în Republica Moldova.

Datele despre violenţa criminală din Basarabia vor servi drept punct de pornire la efectuarea analizei. În perioada 1873-1875 anual au fost săvârşite circa 100 de omoruri, 50 de violuri, 140 de jafuri şi tâlhării. Coeficienţii formelor de criminalitate, respectiv, au constituit: omoruri – 8,6; violuri – 4,3; jafuri şi tâlhării – 10,1. Iar coeficientul general (sumar) al tipurilor de criminalitate nominalizate (aici este indicat – CfV coeficientul violenţei) a constituit – 25,0 unităţi.

În 1876-1880 CfV a constituit – 26,3, în 1881-1885 – 23,9, în 1886-1890 – 27,7, în 1891-1895 – 31,3 şi în 1896-1900, respectiv, 33,1 unităţi.

Ulterior vom utiliza termenul coeficientul distructivităţii criminale – CfD prin care se măsoară creşterea anuală a violenţei în societate. În medie în 1873-1900 (27 de ani) violenţa anuală în Basarabia a constituit 0,31 unităţi. Menţionăm că nivelul tipurilor de violenţă enumerate mai sus a crescut în perioada nominalizată cu 132,4%, concomitent sporul populaţiei a constituit 189,1%, adică procesul de acumulare a violenţei rămânea în urmă faţă de procesele demografice. În Basarabia formele indicate de criminalitate se săvârşeau nu mai frecvent decât în Imperiul Rus, precum şi în alte ţări din Europa acelor timpuri: Franţa, Polonia, Anglia.

Să apelăm acum la date statistice mai noi. Începând cu 1971, căci anume din acest an este ţinută evidenţa oficială a criminalităţi din ţara noastră, nivelul celor mai grave forme de violenţă criminală a crescut în permanenţă. Însă creşterea aceasta este diferită. Dacă CfV pe anii 1971-1975 constituia în medie (pe an) – 17,0, apoi în anii următori reflecta corespunzător: 1976-1980 – 23,7; 1981-1985 – 32,5. În anul 1986 constatăm o oarecare reducere a CfV, după care începe o creştere bruscă a tuturor indicilor CfV de la 28,5 în 1986 până la 79,0 în 1992. Coeficientul distructivităţii în anii 1986-1991 a constituit 8,4 unităţi pe an, pe când până în 1985 a fost 1,5. Deci, procesul de întreţinere a violenţei în societate până în 1985 a crescut de 5 ori, iar din 1986 până în 1991 a crescut de 24 de ori în comparaţie cu 100 de ani în urmă.

Faptul acesta este confirmat şi de alţi indici. Astfel, dacă nivelul formelor de violenţă menţionate a crescut în anii 1971-1991 cu 464,7%, apoi nivelul populaţiei în aceeaşi perioadă a sporit numai cu 120,7%.

Datele statistice oficiale privind criminalitatea violentă în Republica Moldova au înregistrat în anii 1992-1996 (în medie pe an): omoruri – 420,4; violuri – 272,2; jafuri şi tâlhării – 2832,2, coeficienţii acestor tipuri de infracţiuni fiind respectiv: omoruri – 12, violuri – 7,8, jafuri şi tâlhării – 80,8. Astfel coeficientul violenţei în anii 1992-1996 a constituit 100,6 unităţi.

În anii 1997-2001 au fost înregistrate în mediu pe an: omoruri – 400,8, violuri – 222, jafuri şi tâlhării – 3020,4. Coeficientul tipurilor respective de violenţă criminală au constituit respectiv: omoruri – 13,3, violuri – 7,3, jafuri şi tâlhării – 100,1, CfV alcătuind – 120,7.

Aşadar, după cum arată studiul nostru, în pofida afirmaţiilor oficiale, coeficientul violenţei a crescut de la 79,0 în 1992 până la 120,7 în 2001, adică cu 153%, populaţia permanentă în aceeaşi perioadă s-a micşorat de la 3610000 la 2700000, constituind circa 25%.

După cum s-a constatat, în Republica Moldova nivelul violenţei criminale este cu mult mai înalt decât în Basarabia şi în RSSM, dar după cum indică statistica, nu este mai înalt decât în întregime pe fosta URSS din anii 1971-1991. Totodată, nu se poate nicidecum compara cu starea criminalităţii violente din ţările dezvoltate, în care, deşi se constată o creştere a criminalităţii, atare creştere e stabilă şi nu este înaltă, numărul manifestărilor de criminalitate violentă gravă are o tendinţă de descreştere.

Afară de modificările cantitative ale criminalităţii violente, menţionate mai sus, se constată tendinţa unor schimbări bruşte şi a indicilor calitativi cu ei: creşte numărul de omoruri şi violuri, săvârşite cu deosebită cruzime; mai multe crime se săvârşesc cu folosirea armei şi a substanţelor explozibile; creşte numărul de atentate contra reprezentanţilor organelor de drept; este înaltă cota crimelor violente săvârşite de minori şi femei; sporeşte cota atentatelor în grup etc.

Analiza făcută, caracterizând fenomenul violenţei, indică creşterea ei bruscă – drept unul dintre primele simptome demonstrând o „societate bolnavă”. Mai mult decât atât, ritmul de întreţinere a violenţei a suprasaturat societatea la sfârşitul anilor 90, constatându-se contradicţii profunde în societatea noastră, ceea ce constituie un simptom al unei catastrofe sociale ce ameninţă Moldova.

Ne punem întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi, dacă viaţa omului nu mai are nici un preţ şi am devenit o societate orientată spre violenţă?[1] Răspunsul la această întrebare este obiectul unui studiu aparte. Aici vom menţiona doar că violenţa de astăzi, în opinia noastră, este rezultatul încălcării mersului autodezvoltării fireşti a societăţii, substituirii mecanismelor de autoreglare a sistemului social şi tentativele de a o transforma după un anumit plan.

Există, probabil, legi imperceptibile de viaţă care nu trebuie neglijate, cu atât mai mult încălcate, deoarece aceasta se poate transforma într-o catastrofă. Astăzi, culegem roadele experimentului social, iniţiat de bolşevici.

Lipsa unor baze civilizate de viaţă în fosta URSS a dus la modificarea elementului uman, la deformarea personalităţii, ceea ce este o catastrofă cu mult mai periculoasă, decât cea ecologică sau atomică.

Violenţa, sadismul, cruzimea, vandalismul, sălbăticia sa-u acumulat ani în şir, fără a se găsi vreo soluţie, deoarece există monopolul statului asupra violenţei şi fărădelegilor. Acum, când s-a încălcat monopolul, când a sosit „libertatea”, ticăloşia iese la suprafaţă din cele mai obscure colţişoare ale „eului” uman. Fireşte, oamenii noştri, care niciodată n-au beneficiat de drepturi, n-au avut experienţa de instituţionalizare a drepturilor civile (în primul rând prin intermediul instituţiei de proprietate); în esenţă, neposedând experienţa libertăţii şi concepând-o ca pe o samavolnicie – altfel nici nu puteau (şi nici nu pot) să-şi realizeze interesele şi să-şi satisfacă necesităţile decât prin violenţă. E mică speranţa că în curând oamenii aceştia, incapabili a soluţiona conflictele dintre ei fără violenţă, vor putea rezolva conflicte teritoriale, politice, etnice etc. prin alte mijloace. Investigaţiile citate, analiza lucrărilor în problema violenţei, articolele din mas-media, luările de cuvânt ale multor politicieni din Republica Moldova, precum şi evenimentele pe care le atestăm în ultimul timp, confirmă spusele de mai sus. De exemplu: circa 61% dintre respondenţii maturi şi 86% dintre cei minori acceptă aplicarea forţei faţă de alţi oameni. Printre condamnaţii pentru săvârşirea crimelor violente indicele respectiv e şi mai înalt, constituind 83% şi 92%.

Analiza stării criminalităţii violente, precum şi investigaţiile sociologice citate, nu vorbesc, pur şi simplu, că în societatea noastră s-a stabilit o orientare spre violenţă; acestea demonstrează, din păcate, că orientarea respectivă în ultimele decenii a început a domina, formând în societate un înalt potenţial de violenţă, care trebuia inevitabil să se realizeze. În care forme anume (infracţiuni violente, dezordine în masă, revoluţii, războaie) – aceasta depinde deja de alţi factori. În acest context se cuvine a menţiona: războiul din Transnistria a constituit una dintre formele de realizare a acestui potenţial, alături de creşterea criminalităţii violente, vandalismului şi cruzimii în societate.

Din păcate, şi astăzi sistemul de raporturi sociale s-a păstrat (în pofida tuturor tentativelor de a-l reforma): el reproduce în proporţii crescânde raporturi de violenţă în toate sferele şi la toate nivelurile organismului social. Nu constatăm semne de modificare a mentalităţii oamenilor noştri. Orientarea spre violenţă dominează, păstrând, totodată, un înalt potenţial de violenţă în societate, fapt, care la rândul său condiţionează pe viitor o creştere destul de înaltă a diverselor forme de comportare violentă. Actualmente, nivelul violenţei şi ritmurile de acumulare a ei mărturisesc că societatea noastră bolnavă a atins acea limită periculoasă, după care începe procesul de autonimicire şi degenerare a etnosului.

Într-adevăr, starea ecologică catastrofală a republicii, nivelul mortalităţii infantile şi durata medie a vieţii, procesele demografice, nivelul de alcoolizare şi narcotizare, calitatea vieţii, numărul în creştere al copiilor născuţi cu deficienţe mintale şi fizice (lista respectivă poate fi continuată) confirmă trista concluzie – Republica Moldova se află în pericol! Şi pericolul respectiv se ascunde în însăşi societate. Totodată, în aceeaşi societate se află şi potenţialul apt a contribui la renaşterea spirituală şi la salvarea naţională. Întrebarea constă doar în faptul: vom folosi acest potenţial sau ne vom pierde în nefiinţă, cum au dispărut cândva civilizaţii, imperii şi popoare?!

Astăzi, societatea noastră se află abia la început de cale în privinţa izbăvirii de menţionata orientare spre violenţă care ne lipseşte de viitor.

Trecerea de la violenţă sau măcar minimalizarea ei, ca metodă de soluţionare a oricăror conflicte, necesită de la fiecare individ, grup social şi de la societate în întregime un nivel mai înalt în aspectele social, cultural-istoric, intelectual, psihologic şi moral. Altfel spus, se cere un alt nivel de maturitate socială şi spirituală a oamenilor. Procesele ce se produc la ora actuală în republică: introducerea mecanismelor economiei de piaţă, recunoaşterea proprietăţii private, modificările din sistemul politic, ne fac să sperăm că societatea noastră va păşi, în cele din urmă, în albia autodezvoltării normale, fireşti şi că va începe renaşterea spirituală a poporului.

Referinţe: 1. Prin noţiunea „orientarea spre violenţă” înţelegem exprimarea orientării valorice în forma social-determinată a predispunerii personalităţii faţă de atitudinea-poziţie stabilită din timp la alegerea violenţei ca mijloc de realizare a intereselor şi satisfacerea necesităţilor proprii.