Octavian Bejan
Revistă de filosofie şi drept, nr.3, anul 2006, p. 131-143.
Raţiunea constituie o trăsătură distinctivă esenţială a fiinţei umane, tocmai ea o deosebeşte pregnant de restul vietăţilor. Ca orice proprietate esenţială, raţiunea determină fundamental viaţa omului. Pentru a sesiza semnificaţia raţiunii în existenţa fiinţei umane se cere, mai întîi de toate, a înţelege rolul însuşirilor în viaţa ei şi anume: „Oricare ar fi natura şi combinaţiile fiinţelor, mişcările au totdeauna o direcţie sau o tendinţă. Fără direcţie, nu putem evoca ideea mişcării. Această direcţie este hotărîtă de proprietăţile oricărei fiinţe. Avînd anumite proprietăţi, ele acţionează în chip necesar, adică urmează legea invariabil determinată de chiar aceste proprietăţi, care constituie fiinţa aşa cum este ea, precum şi felul ei de acţiune, care este totdeauna o consecinţă a felului ei de a fi”1. Graţie raţiunii omul dispune de puterea de a cunoaşte lumea în care trebuie să existe şi de care nu se poate nicicum desprinde în totalitate. Gîndirea conferă fiinţei umane capacitatea de a-şi amplifica posibilităţile de realizare a existenţei sale pînă la limitele capacităţilor naturii însăşi, căci cunoaşterea, tot mai vastă şi mai profundă, a lumii face cu putinţă stăpînirea şi utilizarea, tot mai largă şi mai eficace, a forţelor ei. Gîndirea îi permite omului să pătrundă însăşi raţiunea naturii, universului şi astfel s-o asimileze, s-o încorporeze în propria sa fiinţă, s-o transforme în propria lui raţiune, prin care fapt el îşi poate depăşi condiţia sa biologică. În plus, făcut a urmări neîncetat satisfacerea nevoilor sale organice, omul ajunge, datorită raţiunii, a-şi cultiva nevoi spirituale, nu mai puţin imperioase, iar ele îl fac să păşească dincolo de raţiunea de a fi a materiei biologice, îl fac să caute noi sensuri. Făptură a naturii, corp din corpul ei şi totuşi entitate distinctă, relativ de sine stătătoare, ea a fost înzestrată cu fascinanta aptitudine de a cunoaşte, de parcă omul ar fi o unealtă cu a cărui ajutor natura vrea să se autoconştientizeze şi să-şi dezvolte proprietatea de creaţie plenar. Puterea raţiunii e atît de mare, încît fiinţa umană poate crea, aidoma naturii însăşi, noi obiecte şi noi stări ale lumii, ba chiar ar putea izbuti dobîndirea forţei uimitoare de a-şi modifica materia, substanţa existenţială. Cunoştinţele obţinute recent mărturisesc despre existenţa unor fenomene care spulberă toate închipuirile noastre despre limitele naturii şi posibilităţile omului. O dată surprinsă însemnătatea raţiunii în existenţa umană, transpare şi necesitatea cunoaşterii gîndirii însăşi, în vederea optimizării potenţialului ei. Trebuie, de asemenea, reţinut faptul că raţiunea se dovedeşte a fi un impediment major în viaţa omului, în cazul în care gîndirea ia forme defectuoase, aducîndu-i deservicii serioase. Acest fapt nu diminuează însă importanţa cunoaşterii, inclusiv a gîndirii, ci, dimpotrivă, o sporeşte. În completare la numeroasele realizări înregistrate de incursiunile precedente ale cercetătorilor în problemă, prezentăm rezultatele cercetării noastre, al cărei principal obiectiv a vizat aprofundarea cunoaşterii modului de constituire şi funcţionare a gîndirii. Gîndirea umană este constituită din următoarele componente: (1) creierul, (2) simţurile, (3) structura de gîndire şi (4) supragîndirea socială. Creierul constituie organul de gîndire al omului. El este în aşa mod format, încît posedă capacitatea biologică de a gîndi, iar în absenţa lui gîndirea devine imposibilă. Dintre toate vietăţile cunoscute, numai creierul uman dispune de o asemenea aptitudine. În cazul în care creierul suportă vătămări de natură a-l împiedica să funcţioneze normal, gîndirea omului este afectată deopotrivă, indiferent de gradul de dezvoltare anterioară a facultăţilor lui mintale. Prin urmare, existenţa creierului, sau a organului de gîndire, reprezintă un element indispensabil în gîndire. Cu toate acestea, prezenţa lui nu este suficientă pentru producerea gîndirii. Creierul prin sine însuşi nu poate genera raţiune. Simţurile constituie organul senzitiv al omului, cu ajutorul căruia el culege informaţii despre obiectele plasate în raza lui de percepţie. Ele nu pot capta decît informaţia de o anumită dimensiune, accesibilă organului senzitiv în virtutea constituţiei lui. Simţurile au rolul de a conecta gîndirea umană la mediu, la lume. În afara unei atare legături, gîndirea nu poate funcţiona. În primul rînd, deoarece ea este orientată spre cunoaşterea mediului de viaţă al omului, căci nu există cunoaştere fără obiect, tocmai aceasta constituie funcţia raţiunii. În al doilea rînd, deoarece gîndirea se modelează după chipul realităţii, naturii. Ea reprezintă natura sub formă ideală, o reconstituie şi îi urmează tiparul. Procesul de gîndire se organizează după felul în care este organizată însăşi natura, modificîndu-se odată cu cunoaşterea mai amplă şi mai profundă a ei. Regulile de gîndire sunt şi reguli ale existenţei, ale modului de alcătuire şi funcţionare a naturii, pe care raţiunea şi le însuşeşte şi după care se conduce. O dată ruptă de lume, gîndirea îşi pierde brusc capacitatea de cunoaştere şi eşuează în fantasmagorii de tot felul. Astfel se explică sterilitatea raţiunii speculative, detaşată de realitate, şi rezultatele remarcabile înregistrate după adoptarea spiritului pozitiv în gîndire, conectat temeinic la lumea palpabilă. Chiar şi în cazul în care gîndirea plăsmuieşte obiecte noi, inexistente în natură ea se conduce tot de legile acesteia, care stabilesc strict limitele şi modul de existenţă, dincolo de care nimic nu poate exista, cu excepţia imaginaţiei omului. Informaţia colectată este stocată în memoria creierului, de unde este extrasă şi folosită fie în procesul de coordonare a acţiunilor umane, fie în procesul de dobîndire pe cale raţională a unor noi cunoştinţe sau de integrare a informaţiilor proaspăt culese în sistemul de cunoştinţe existent la moment. Organul senzitiv serveşte, de asemenea, la verificarea veridicităţii explicaţiilor şi cunoştinţelor noi obţinute teoretic, adică cu ajutorul raţiunii, prelucrînd cunoştinţele şi informaţiile stocate în memorie, prin raportarea lor la realitate. S-a vorbit adesea despre imperfecţiunea şi imprecizia simţurilor umane, ceea ce este relevant însă este că ele îi asigură omului supravieţuirea şi cunoaşterea lumii. Privite sub acest unghi, se poate aprecia că ele corespund cerinţelor minime de alcătuire a sistemului mintal şi de funcţionare eficace a lui. De precizat că, deşi omul se prevalează într-un ritm susţinut de multiple unelte de colectare a informaţiilor, ele rămîn, cel puţin deocamdată, a fi nişte mijloace de amplificare a puterii simţurilor şi nicidecum un substitut al acestora. Structura de gîndire constituie modalitatea de organizare interioară a raţiunii. Gîndirea nu poate exista în afara informaţiilor şi cunoştinţelor, în afara lor există doar aptitudinea biologică a creierului de a gîndi, ca premisă organică a formării gîndirii. Gîndirea se formează odată cu acumularea primelor informaţii şi interpretarea, explicarea lor, fie şi într-o formă rudimentară. Cunoştinţele obţinute în consecinţă se (ori sunt) structurează într-un anumit fel, creînd o structură, tot mai complexă în funcţie de volumul cunoştinţelor calitativ distincte. O serie de cunoştinţe reprezintă idei-cheie, ele joacă rolul de principii, care formează temelia structurii sau cadrul ei definitoriu. Celelalte idei, cunoştinţe ocupă o poziţie derivată şi subordonată faţă de ideile-principii (fundamentale) şi una faţă de alta, ramificîndu-se progresiv. În consecinţă se formează un sistem de idei, compus din subsisteme de idei de diferit nivel care derivă din aceleaşi idei-principii, se subordonează lor, subsistemele fiind şi ele intim corelate. Ideile-principii sunt insesizabile pentru om, el nu le distinge de restul ideilor şi nici nu surprinde importanţa lor în determinarea gîndirii. Fiecare informaţie nouă trece prin prisma structurii de gîndire şi este interpretată în acord cu aceasta. Astfel, un individ care are o structură de gîndire va interpreta o informaţie într-un fel, iar altul care are o altă structură de gîndire va interpreta aceeaşi informaţie într-un alt fel. Structura determină modul de gîndire. Un individ care posedă o structură de gîndire va gîndi într-un fel, iar cel care posedă o altă structură va gîndi într-un mod deosebit, diferenţa fiind determinată de gradul de deosebire a structurilor de gîndire. Cel puţin teoretic, dacă cunoaştem structura de gîndire a cuiva putem prevedea, calcula şi modul în care el va interpreta o informaţie sau va soluţiona o problemă. După constituire, structura de gîndire influenţează substanţial reprezentarea, în detrimentul simţurilor. Reprezentarea unui fenomen nu se face exclusiv în funcţie de percepţia lui, ci şi în funcţie de structura de gîndire, simplificat vorbind, în funcţie de cunoştinţele acumulate şi sistemul lor. De exemplu, cineva neiniţiat îşi reprezintă vîntul drept o simplă adiere, mai puternică sau mai uşoară, aşa cum este el perceput de simţurile lui, în timp ce meteorologul şi-l reprezintă drept o deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferenţa de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei; omul primitiv sau copilul îşi reprezintă apa drept un lichid transparent lipsit de miros, aşa cum o percepe văzul, atingerea şi mirosul, în timp ce omul contemporan sau adultul îşi reprezintă apa drept un amestec între hidrogen şi oxigen. Supragîndirea socială constituie conexiunea cu gîndirea şi memoria socială. Omul este indiscutabil o fiinţă socială, după cum remarca încă în antichitate Aristotel2, iar acest fapt lasă o amprentă decisivă asupra vieţii lui. Fiind în permanentă interacţiune cu ceilalţi indivizi care compun societatea, el realizează un uimitor circuit social al ideilor, informaţiilor şi cunoştinţelor. Ca urmare a circuitului ideatic şi informaţional realizat, se înfiripă o gîndire socială, relativ independentă în raport cu individul izolat. Ţinem să precizăm că gîndirea socială este imposibilă în afara gîndirii indivizilor care formează societatea, în afara omului, din acest punct de vedere ea este posterioară fiinţei umane. Cu toate acestea, gîndirea socială marchează profund gîndirea indivizilor. Gîndirea individuală devine, de fapt, subordonată într-o măsură covîrşitoare gîndirii sociale. Avem de a face cu un fenomen curios, dar elocvent pentru comprehensiunea interacţiunii materiei biologice şi sociale în alcătuirea vieţii umane: existenţa gîndirii individuale face posibilă gîndirea socială, fără de care ea n-ar putea, pur şi simplu, exista, dar o dată născută, aceasta din urmă o determină substanţial pe prima. După estimările noastre pur teoretice, gîndirea socială predetermină gîndirea individuală în proporţie de 80-99 la sută; cercetările empirice vor stabili cu timpul proporţia reală, ceea ce trebuie însă luat în calcul este că proporţia în cauză variază de la o societate la alta, în funcţie de tipul acesteia şi rolul conştiinţei generale3. Gîndirea socială şi gîndirea umană sunt relativ distincte şi totuşi inseparabile, de ne conceput una fără alta. Întreruperea unei asemenea conexiuni conduce la reducerea drastică a capacităţii umane de gîndire şi cunoaştere, iar de aici şi a celei de acţiune. Anume gîndirea socială amplifică extraordinar puterea de gîndire a omului şi îi conferă o capacitate de dezvoltare de-a dreptul imensă. Dacă n-ar fi existat gîndirea socială, omul ar fi trebuit să înceapă cunoaşterea lumii de fiecare dată de la început, ceea ce l-ar fi plasat permanent într-o condiţie rudimentară. Datorită însă preluării cunoştinţelor dobîndite de generaţiile precedente şi acţiunii gîndirii sociale în momentul vieţii lui, la care sunt conectate numeroase creiere, de la sute în antichitate pînă la milioane în prezent, fiinţa umană este în măsură a-şi dezvolta o raţiune şi o putere de cunoaştere incomensurabil mai mare, una gigantică. Considerentele expuse ne fac să conchidem că putem vorbi mai degrabă de o gîndire socio-umană, decît de una eminamente umană şi că raţiunea umană este, de fapt, indisociabilă de gîndirea socială. Aserţiunea se justifică într-o măsură şi mai mare în cazul în care vorbim despre fiinţa umană ca specie, despre umanitate. Pentru mai multă claritate, vom apela la o analogie, dintre care cea mai sugestivă pare a fi următoarea. Să ne imaginăm un computer. El este alcătuit din următoarele elemente de bază: mecanismul electronic, programele şi datele. Chiar dacă avem o consolă, un monitor şi o tastatură (mecanismul electronic) computerul nostru nu va funcţiona, căci el are nevoie şi de programe după care să ruleze, şi de date după care să lucreze. Mecanismul electronic corespunde creierului, datele – simţurilor, iar programele – structurii de gîndire. Lipsa măcar a unuia dintre componentele enumerate face imposibilă gîndirea la om şi procesarea datelor la computer. O analiză atentă dezvăluie o uimitoare similitudine între modul de constituire şi funcţionare ale computerului şi cel al raţiunii umane. Se pare că proiectarea computerului a trebuit să urmeze acelaşi model de alcătuire ca şi cel al gîndirii umane, tocmai de aceea computerul mai este denumit şi inteligenţă artificială. Diferenţa dintre ele constă în schema de interacţiune a elementelor constitutive, la om simţurile avînd un caracter primar în raport cu structura de gîndire, spre deosebire de computer în care programele preexistă datelor. Această distincţie este însă absolut firească, deoarece computerul este creaţia fiinţei umane, astfel încît programele beneficiază de un tipar preexistent în raţiunea umană şi sunt incluse în memorie de la bun început, iar datele răspund deja unor sarcini concrete posterioare. De menţionat că ceea ce constituie pentru fiinţa umană supragîndirea socială, pentru computer este raţiunea umană, care îl modifică şi reformează în permanenţă. Procesele de gîndire nu sunt de cele mai dese ori manifeste, dimpotrivă, în majoritatea cazurilor ele au loc la un nivel inconştient. Din această cauză explorarea lor se dovedeşte a fi arhidificilă. Se poate spune totuşi că ele sunt influenţate covîrşitor de doi factori de natură extraraţională: (1) impulsurile interne (necesităţi, imbolduri instinctuale, interese etc.) şi (2) impactul extern (situaţia în care se află individul la un moment dat, condiţiile lui de viaţă etc.). Influenţa factorilor extraraţionali asupra gîndirii are adesea un caracter decisiv, predeterminînd-i rezultatul. În asemenea circumstanţe rolul gîndirii se reduce la umila sarcină scolastică de selectare a informaţiilor şi construire a raţionamentelor capabile să justifice concluzia predeterminată sau la învăluirea adevăratelor motive sub aparenţele raţiunii. Omul nu este conştient de adevăratele surse ale plăsmuirilor minţii sale şi trăieşte cu impresia falsă că gîndirea a parcurs un proces raţional corect. Omul nu-şi formează conştient şi de sine stătător gîndirea, el o asimilează în procesul de învăţare: în familie, la şcoală, în cercul de prieteni etc. În procesul de învăţare, individul preia o serie de cunoştinţe acumulate în societate şi diseminate prin mijloacele specifice instituite sau existente şi le însuşeşte, dar nu o face haotic, ci după modelul structurii de gîndire socială, care se află sub formă implicită în chiar cunoştinţele preluate. În acest fel, structura de gîndire a omului se modelează, sub influenţa directă a societăţii, a gîndirii sociale prin intermediul supragîndirii sociale. Tocmai de aceea, cercetările asupra modului de gîndire relevă o similitudine uimitoare la indivizii care compun aceeaşi societate sau acelaşi grup social, în esenţă şi în linii mari ei gîndesc toţi la fel. Din momentul în care gîndirea s-a cristalizat, omul nu vede lumea decît prin prisma propriei structuri de gîndire, iar cunoştinţele divergente sunt pentru dînsul pur şi simplu incomprehensibile. Cît nu s-ar strădui el nu le poate înţelege şi accepta, tocmai pentru că le trece prin prisma structurii sale de gîndire. Structura de gîndire reprezintă şi etalonul adevărului, nu faptele. Dacă un enunţ se potriveşte structurii de gîndire, atunci el este adevărat, în caz contrar el este respins ca fiind fals. Faptele, în schimb, sunt selectate şi interpretate în funcţie de sistemul de gîndire, cele compatibile sunt integrate, în timp ce celelalte sunt ignorate ori considerate inexplicabile. Aceasta face ca omul să tindă a fi conectat la anumite surse de informaţii şi de interpretare a faptelor, într-un cuvînt, la surse de gîndire de un anumit gen. Tendinţa menţionată se materializează prin preferinţa faţă de anumite ziare sau anumiţi ziarişti, anumite posturi de radio şi televiziune sau anumite emisiuni, anumite cărţi sau anumiţi autori etc. Importanţa supragîndirii sociale în gîndirea omului îşi păstrează ponderea şi după cristalizarea structurii de gîndire, inrîurind-o intens de-a lungul întregii vieţi. Situaţia se explică prin faptul că societatea constituie, în general, şi gîndirea socială, în special, principalul izvor de cunoştinţe pentru individ. El preferă să recurgă mai degrabă la preluarea cunoştinţelor din memoria socială şi mai ales din gîndirea socială, decît să le obţină de sine stătător, din două motive: în primul rînd, deoarece individul mediu nu are capacităţile de dobîndire a cunoştinţelor dezvoltate, iar în al doilea rînd, deoarece intuieşte că mecanismele sociale de dobîndire a cunoştinţelor sunt incomparabil mai puternice, iar gîndirea socială este conectată mai bine la ele. Am operat, în cunoştinţă de cauză, o delimitare între stocul social de cunoştinţe (memoria socială) şi gîndirea socială, pe care nu le identificăm. Existenţa unor cunoştinţe în societate nu este identică cu existenţa lor în gîndirea socială. Cercetătorii, fie ei profesionişti sau nu, sau chiar unele persoane obişnuite, elaborează permanent cunoştinţe noi, a căror existenţă are un caracter material, fizic, adică ele există sub formă tipărită în biblioteci (în cărţi, ziare etc.) sau sub formă electronică în alte depozite informaţionale (internet, videoteci etc.), dar ele nu formează, prin acest fapt, parte integrantă a gîndirii sociale. Deşi pare la prima vedere paradoxal, dar existenţa unor cunoştinţe în societate nu înseamnă şi existenţa lor în gîndirea socială. Pentru a face parte din gîndirea socială cunoştinţele sociale trebuie încorporate în ea, lucru care nu este atît de simplu. Cunoştinţele existente în memoria socială devin parte a gîndirii sociale în momentul în care ele servesc la generarea unor noi cunoştinţe sau la coordonarea acţiunilor sociale, într-un cuvînt, în procesul de gîndire şi activitate socială. Gîndirea socială este, de regulă, net superioară celei individuale. De menţionat că puterea de gîndire socială poate fi ea însăşi amplificată cu ajutorul unui sistem social de producere a cunoştinţelor, bine dezvoltat şi optim conceput. Sistemul social de dobîndire a cunoştinţelor (sistemul ştiinţific) include instituţii de cercetare, reviste ştiinţifico-informaţionale, biblioteci, cercetători etc., dar şi modul de organizare şi de interacţiune dintre acestea, de circulaţie a informaţiilor, de conjugare a eforturilor etc., precum şi modul şi gradul de conectare la viaţa socială, de implementare a rezultatelor obţinute şi deci de verificare practică a lor ş.a.m.d. Un exemplu elocvent îl reprezintă sistemul ştiinţific din ţările occidentale şi, în special, cel din S.U.A. sau din Japonia, care excelează nu prin numărul de genii produşi, ci prin complexitatea, eficacitatea şi eficienţa de care dă dovadă acesta. Sistemul ştiinţific din ţările avansate este conceput ca o maşină socială gigantică de producere a cunoştinţelor, capabilă a cataliza puternic gîndirea socială. Dobîndirea cunoştinţelor a fost transformată în societăţile dezvoltate într-o adevărată industrie, în care ele sunt produse la fel cum sunt produse oricare alte bunuri, iar persoanele antrenate aici nu mai sunt nişte amatori entuziaşti, ci adevăraţi profesionişti care practică cercetarea ştiinţifică în calitate de meserie. Mai mult decît atît, dacă în zorii acestei industrii producţia ştiinţifică era destinată în mare parte consumului social, public, atunci în prezent se observă o diversificare a ei spre necesităţile şi consumul individual, fapt care constituie, în opinia noastră, un salt revoluţionar în cunoaşterea şi industria ştiinţifică. Saltul produs în sistemul ştiinţific va conduce la o subordonare sporită a gîndirii individuale faţă de cea socială, dar şi la o particularizare accentuată a problemelor abordate, după cum susţine Alvin Toffler4. Toate acestea confirmă o dată în plus că existenţa supragîndirii sociale este deosebit de benefică gîndirii umane şi că nici un individ nu se poate rupe în totalitate de gîndirea socială, nu se poate, altfel zis, decupla de la supragîndirea socială. Deşi oamenii sunt dominaţi covîrşitor de gîndirea socială, ei sunt în stare a i se sustrage şi a genera cunoştinţe, idei calitativ sau principial noi, deosebite de cele compatibile cu structura de gîndire socială actuală. Asemenea reuşite constituie, de regulă, opera cercetătorilor, a căror raţiune se caracterizează printr-o gîndire critică, relativ independentă. Nu toţi cercetătorii însă izbutesc aşa ceva, majoritatea dintre ei fiind încorsetaţi în chingile trainice ale gîndirii sociale şi paradigmelor ştiinţifice consacrate5. De menţionat că paradigmele ştiinţifice sunt în mare parte predeterminate de structura de gîndire socială, din care derivă, este vorba, în special, de ştiinţele socioumane. Activitatea ştiinţifică a multora dintre ei constă, de fapt, numai în particularizarea cunoştinţelor fundamentale care alcătuiesc paradigmele ştiinţifice general acceptate şi structura de gîndire dominantă în societate. Travaliul lor se consumă, astfel, în realizări de ordin cantitativ, indiferent de nivelul de desfăşurare a explorărilor ştiinţifice, adică în proliferarea cunoştinţelor calitativ identice. Puţinii cercetători sau oameni obişnuiţi care generează cunoştinţe principial noi sau fundamentale contribuie la modificarea sau chiar schimbarea structurii de gîndire existentă, din care fapt putem trage două concluzii semnificative: în primul rînd, că individului izolat îi stă în putere să influenţeze gîndirea socială (numai în cazul în care ideile lui sunt încorporate în structura de gîndire socială), iar în al doilea rînd, că gîndirea critică reprezintă un beneficiu raţional imens şi că ea trebuie cultivată cu bună ştiinţă. De precizat că în societăţile cu sisteme ştiinţifice slab dezvoltate schimbarea vine adesea de la oameni obişnuiţi familiarizaţi cu inovaţiile din societăţile avansate, oamenii de ştiinţă fiind în schimb destul de refractari faţă de cunoştinţele preluate de aceştia. Pare paradoxal, dar savanţii se dovedesc a fi la fel de conservatori ca societatea însăşi, formînd astfel un impediment major în calea progresului, contrar menirii lor, şi risipindu-şi autoritatea şi însemnătatea socială. Dacă starea de lucruri creionată continuă, atunci ei riscă să fie lipsiţi de resursele disponibile, resurse care sunt direcţionate spre sectoare de utilitate socială efectivă. Caracterul critic al gîndirii, sau cel creativ, sau oricare altul este determinat în mod fundamental tot de societate, mai exact de sistemul sociopolitic. Fiecare sistem sociopolitic cultivă la membrii societăţii acele facultăţi intelectuale care corespund principiilor lui de alcătuire şi funcţionare. De exemplu, dacă sistemul politic este de tip totalitar, atunci membrii societăţii în cauză vor prezenta însuşiri intelectuale precum dogmatism, inerţie sau platitudine, deoarece oamenii de rînd trebuie să dea dovadă de conformism, iar cei care rîvnesc la funcţii de conducere trebuie să se remarce prin îndoctrinare şi loialitate; în timp ce indivizii care fac parte dintr-un sistem politic concurenţial vor avea o gîndire creativă, critică, activă etc., deoarece oamenii de rînd trebuie să manifeste o capacitate sporită de inventivitate, iar cei care aspiră la funcţii de conducere trebuie să fie în stare a-i combate pe conducătorii actuali sau pe aspiranţii rivali prin inovaţie şi concepţii superioare. Sistemul educaţional, a cărui funcţie consistă în formarea membrilor societăţii, inclusiv a gîndirii lor, este modelat şi el după tiparul orînduirii social-politice existente, la fel ca materia de predat. Pînă şi metodica adoptată urmează întocmai acest calapod social. Metodele didactice bazate pe interactivitate, creativitate, participaţie sau criticism nu pot să se dezvolte într-o societate totalitară, iar dacă sunt preluate din societăţile democratice, atunci ele cunosc o aplicabilitate extrem de limitată şi rudimentară. Metodele în discuţie nu constituie rezultatul imaginaţiei umane, după cum ar părea la o privire superficială, ci produsul sistemului sociopolitic democratic şi concurenţial din societăţile în care ele s-au dezvoltat. Într-o societate de tip totalitar sau comunist ele nu aveau cum să fie „inventate”, să iasă din mintea omului. Prin urmare, gîndirea umană este influenţată considerabil atît de gîndirea socială, cît şi de sistemul de relaţii sociale, de corpul social. De precizat că este posibilă, din cîte se pare, o optimizare a gîndirii umane nu numai pe cale socială, ci şi pe cale biologică. Cercetările arată că omul îşi foloseşte potenţialul creierului în proporţie de doar 10-15 la sută, restul potenţialului biologic al gîndirii, adică cea mai mare parte, rămînînd deocamdată nevalorificat. De aici reiese că capacitatea de gîndire a omului poate fi, teoretic, sporită de aproximativ 8-10 ori, prin utilizarea resurselor biologice ale creierului rămase neexploatate. Date fiind posibilităţile biologie imense ale gîndirii, se impune o orientare accentuată a eforturilor ştiinţifice şi în această direcţie, astfel încît să fie valorificate integral resursele biologice ale gîndirii. Dincolo de uniformitatea fundamentală a gîndirii indivizilor care compun o societate, există aproape întotdeauna fie persoane, fie grupuri sociale posesoare a unor structuri de gîndire distincte într-un grad mai mare sau mai mic. Aceste structuri de gîndire divergente coexistă în proporţii diverse, de obicei există o structură de gîndire dominantă şi una sau cîteva mai mici. Trei factori de bază cauzează o aşa stare de lucruri: (1) transformarea condiţiilor sociale; (2) intervenţia unor curente de gîndire externe cu impact intern şi (3) inovaţia survenită în gîndirea minţilor progresiste, toate procesele enumerate implicînd schimbarea modului de gîndire al unor indivizi sau al unor categorii sociale şi deci a structurii lor de gîndire. Situaţii complicate se ivesc în momentul în care există două structuri de gîndire distincte aparţinînd unor grupuri sociale relativ egale ca dimensiune, dar majoritare în societate ca pondere, pentru că se creează un echilibru social imobilizator, generator de ciocniri de idei incandescente şi de fricţiuni politice acute. În consecinţă, viaţa socială poate fi grav perturbată de procesele de dezagregare suscitate de contradicţiile conceptuale. Schimbarea structurii de gîndire constituie un proces pe cît de complicat, pe atît de interesant. Ea denotă deopotrivă rigiditatea structurii de gîndire şi capacitatea ei de transformare continuă. Schimbarea modului de gîndire şi a structurii de gîndire se dovedeşte, contrar aparenţelor, a fi arhidificilă. Ea decurge anevoios şi îndelung. În pofida caracterului prin definiţie novator al raţiunii, gîndirea umană se pretează, în realitate, cu greu modificărilor şi cu atît mai mult unei schimbări din temelie. Acţiunea schimbării iese cel mai pregnant în relief prin coliziunea dintre generaţii, manifestîndu-se de fiecare dată efervescent. Şcoala reprezintă instituţia socială prin a cărei activitate se înfăptuieşte în cea mai mare măsură remodelarea structurii de gîndire, a modului de gîndire al omului. Totuşi, obţinerea unor rezultate spectaculoase nu este posibilă: să nu uităm că locul central în activitatea didactică revine tot omului, iar cadrele didactice, ca şi ceilalţi semeni ai săi, sunt marcaţi de propriul mod de gîndire, afectat şi el de gîndirea statornicită în societate. Cadrele didactice sunt fără doar şi poate într-o măsură mai mare receptive la inovaţii în raport cu alte categorii sociale, tocmai de aceea ele contribuie decisiv la schimbarea, împrospătarea gîndirii umane şi sociale. Oricum, revirimentul major nu survine, după cum am arătat, instantaneu sau fulgerător, ci se întinde pe durata mai multor generaţii. Un agent fervent şi redutabil al schimbării în gîndirea socioumană îl constituie tînăra generaţie. Prospeţimea gîndirii tineretului se trage, pe de o parte, din influenţa formatoare a cadrelor didactice, exercitată în condiţiile unei raţiuni încă neformate, ce se caracterizează printr-o maleabilitate sporită. Pe de altă parte însă, tineretul este purtat de elanul descătuşat al afirmării sociale, ceea ce îi face să fie deschişi ideilor noi, să fie critici în privinţa gîndirii adulţilor, adică în privinţa gîndirii sociale, şi radicali în modelarea propriei structuri de gîndire, iar în consecinţă – promotori activi ai schimbării modului de gîndire generalizat, sociouman. Acţiunea transformatoare a tinerilor nu este nici ea infailibilă. Încadraţi în mediul profesional, după terminarea studiilor, ei suportă o puternică înrîurire din partea adulţilor, care deţin poziţii dominante în acest mediu. Aici persoanele din tînăra generaţie sunt supuşi unui control superior celui din mediul familial sau şcolar, care loveşte, în ultimă instanţă, în punctul nevralgic – năzuinţa de afirmare socială. Tinerii ajung a renunţa sau a-şi reprima multe dintre ideile sale progresiste şi suferă o corectură a structurii sale de gîndire, în principal din două motive: (1) întrucît gîndirea individuală este subordonată celei sociale şi de grup, ei suportă o influenţă coercitivă din partea autorităţii profesionale a unor persoane care gîndesc altfel în mediul de serviciu, spre deosebire de mediul şcolar în care tînărul se află printre acei care judecă ca el; (2) întrucît în mediul profesional tinerii se pot afirma numai dacă se raliază curentului dominant sau opiniei generale, format de către adulţi, ei preferă să se dezică de propriile convingeri sau să le inhibe. La acţiunea factorilor indicaţi se adaogă cea a altor doi, care şi ei contribuie activ la procesul de transformare a tinerei generaţii din agent al inovaţiei în gîndirea socioumană la cea de agent al închistării ei. În partea a doua a vieţii, oamenii preiau rolul social de executori sau lucrători, spre deosebire de prima parte a existenţei, în care rolul lor social este de a acumula cunoştinţe şi de a se socializa. Calitatea de învăţăcel solicită abilităţi de deschidere faţă de tot ce este nou, în schimb cea de lucrător presupune, precumpănitor, aplicarea unor proceduri uzuale. Ce-i drept, situaţia a suportat transformări vizibile în ultimele secole, ca urmare a dezvoltării vertiginoase a ştiinţei. Actualele condiţii sociale aduc inovaţii rapide în activitatea profesională din mai toate domeniile, ceea ce impune lucrătorii să-şi reînoiască permanent fondul de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi, prin urmare, să-şi modifice structura de gîndire. De aceea, ia amploare practica formării continuă, profesionale şi extraprofesionale, fiind create structurile necesare realizării acestei sarcini. Soluţia adoptată ar putea însă avea o putere limitată de reducere a închistării gîndirii, datorită acţiunii celui de-al doilea factor: aptitudinea creierului de a suporta radieri neîncetate. Creierul uman s-ar putea dovedi, de fapt, lipsit de proprietatea de a se preta la nenumărate schimbări ale structurii de gîndire, în special în condiţiile proceselor inerente de îmbătrînire. El ar putea, pur şi simplu, să nu posede o asemenea însuşire biologică. Reorganizarea structurii de gîndire survine mai lesne în condiţiile acumulării unui volum impunător de fapte noi şi evidente, relativ uşor sesizabile pentru un număr mare de indivizi. Ele exercită o presiune constantă şi crescîndă asupra gîndirii socioumane, determinînd-o, în cele din urmă, să le integreze în sistemul de cunoştinţe existente, dar numai dacă sunt prezente în gîndirea socială, nu numai în memoria ei. Cu alte cuvinte, dacă faptele noi persistă în procesele raţionale, deşi iniţial sub formă de alternativă finalmente inacceptabilă. Integrarea faptelor noi în sistemul de cunoştinţe existent suscită o reorganizare a structurii de gîndire, iar în consecinţă – schimbarea modului de gîndire socioumană. Alteori, inovarea în gîndirea socioumană are loc sub impactul sporirii precumpănitoare a numărului de indivizi care au îmbrăţişat un nou mod de gîndire. Ei formează un grup social distinct din acest punct de vedere în continuă extindere, a cărui influenţă se resimte, tot mai mult, asupra celorlalţi. Grupul iniţial – nucleul – este format, de regulă, din reprezentanţi progresişti ai intelectualităţii, care se completează cu noi aderenţi, în special din rîndul cadrelor didactice şi tineretului. Dimpotrivă, ideile separate, chiar dacă au caracter fundamental, practic nu reuşesc, de cele mai dese ori, să conducă la schimbări semnificative ale structurii de gîndire. Deoarece vin în coliziune cu sistemul de gîndire, ele sunt respinse aidoma unui corp străin, iar în cazurile în care sunt totuşi înglobate, aceste idei sau fapte coabitează cu celelalte, în pofida discrepanţei de fond. Dacă însă numărul sporeşte într-atît încît să constituie o pondere dominantă, atunci ele izbutesc să declanşeze modificarea unor componente importante sau a structurii de gîndire însăşi. Sesizarea superiorităţii unui alt mod de gîndire constituie, indubitabil, premisa majoră a preluării acestuia. Totuşi, simplul fapt de acceptare a unui nou mod de gîndire şi voinţa fermă de preluare a lui nu conduce la înlocuirea instantanee a modului de gîndire existent cu cel nou. Astfel de decizii au la temelie un număr restrîns de idei şi fapte, multe dintre care au un caracter particular, adică nu sunt idei-principii, ceea ce este insuficient. Schimbarea structurii de gîndire, cea care determină modul de gîndire, necesită o infuzie considerabilă de idei şi fapte noi, mai ales a ideilor-cheie. Abundenţa acestora destramă vechea structură, constituind una nouă. Este un proces de durată, în care formarea noii structuri se face anevoios, odată cu completarea fondului de idei. În primă fază, blocuri întregi sau chiar subsisteme de gîndire sunt menţinute din lipsă de substituenţi, făcîndu-şi simţită prezenţa prin înrîurirea modului de gîndire aflat în devenire. În acest fel se explică de ce indivizii care îmbrăţişează un nou mod de gîndire şi se declară partizanii lui înverşunaţi procedează în situaţii concrete, teoretice sau practice, după calapodul vechiului mod de gîndire, pe care îl resping categoric. Excepţie fac situaţiile pentru care ei dispun de un model detaliat, gata constituit, ce trebuie numai urmat. După cum rezultă din datele înregistrate de istorie, modul de gîndire se schimbă parţial, inclusiv în cazurile în care schimbarea este de fond. O parte dintre subsistemele structurii vechi supravieţuiesc şi sunt încorporate în cea nouă. Este posibilă şi o fuziune, generală sau aspectuală, a două moduri de gîndire diferite, în măsura compatibilităţii lor. Rezultatul constă în formarea unui mod de gîndire original, diferit de cele iniţiale, ce au stat la origine. După cum s-a menţionat, raţiunea constituie un element esenţial al fiinţei umane. Existenţa ei este profund marcată de raţiune, indiferent că o privim sub latura ei fizică sau psihică. Raţiunea formează corp din corpul uman, ea fiind simţită, la fel ca orice altă parte a corpului, drept organismul însuşi. O condiţie similară este proprie şi modului de gîndire format, pe care organismul îl identifică cu sine însuşi, ca pe o parte inerentă a lui. În conştiinţa omului, modul de gîndire apare ca gîndirea însăşi, ca o stare naturală a ei, de parcă şi-ar avea sorgintele în organism. La această stare de lucruri îşi dau concursul mai mulţi factori. În primul rînd, creierul este un organ al corpului, de rînd cu toate celelalte organe, iar procesele din interiorul lui sunt funcţii fireşti constituţiei şi rolului său. În al doilea rînd, procesele mintale decurg sub o formă insesizabilă, astfel încît se creează impresia că produsele gîndirii, ideile, sunt generate de activitatea biologică a creierului. În al treilea rînd, ideile generate de raţiune par a fi fireşti, logice, deoarece verificarea lor se face tot prin prisma aceluiaşi sistem de gîndire, care le-a şi produs. Cunoaşterea faptului că mediul social contribuie semnificativ la formarea gîndirii umane are un impact insuficient pentru a schimba ceea ce simte omul în raport cu propria raţiune. Felul în care omul simte gîndirea în interacţiune cu instinctul autoconservării, unul dintre cele mai puternice instincte, dă naştere unor reacţii specifice, cu implicaţii importante în procesele de schimbare a modului de gîndire. Astfel, omul percepe orice influenţă transformatoare de natură mintală venită din exterior ca pe o agresiune îndreptată spre sine, ca individ, spre fiinţa lui, din care cauză el resimte un puternic imbold lăuntric de a se opune din răsputeri acesteia. În unele cazuri el se opune ideilor noi cu aceeaşi obstinaţie cu care se împotriveşte ameninţărilor ce vizează viaţa lui. Renunţarea la modul de gîndire existent este, în asemenea condiţii, chinuitoare şi anevoioasă, fiecare idee fiind apărată cu ardoare. De altfel, starea de lucruri proprie individului se transmite şi grupului, purtător al gîndirii sociale, care manifestă, cu nu mai puţină vigoare, rezistenţă faţă de ideile străine. O legătură strînsă există între schimbarea gîndirii şi nonconformism. Unii indivizi se disting de mulţime prin orientare spre comportamente contrare celor manifestate de majoritate. Ei preferă, de regulă, să procedeze altfel decît o fac ceilalţi. Chiar dacă au iniţial o atitudine faţă de ceva similară majorităţii, atunci cînd cunosc poziţia acesteia se grăbesc să şi-o schimbe pe cea proprie. Cu alte cuvinte, poziţia lor este, mai întotdeauna, opusă celei dominante. Situaţia este identică şi sub aspectul gîndirii, adică ei îşi însuşesc acea idee care contrastează cu cea împărtăşită de opinia majoritară. Astfel ei devin un agent al schimbării modului de gîndire general, exercitînd presiuni şi revizuiri critice permanente în acest sens. Este tocmai cazul în care devianţa are un efect social benefic. Un impediment greu de înlăturat din calea schimbării structurii de gîndire îl constituie interesele spirituale individuale şi sociale. Interesele spirituale determină împotrivirea conştiinţei socioumane schimbării structurii de gîndire, în vederea asigurării satisfacerii unor necesităţi spirituale. Vigoarea opunerii depinde de puterea acestor necesităţi, care poate fi chiar fundamentală, dat fiind faptul că în unele cazuri, ce ţin de anumiţi indivizi (grupuri), în situaţia în care ele nu coincid cu cele sociale, sau de anumite societăţi, trebuinţele spirituale se dovedesc a fi mai puternice decît cele biologice vitale, inclusiv cele de supravieţuire, existenţă. Spre deosebire de nevoile biologice, trebuinţele spirituale sunt indisolubil legate de idei. Ele nu pot exista fără a fi ataşate de forme ideale, proprii spiritului uman şi social. Or, ideile sunt produse ale gîndirii, elemente ale structurii de gîndire. Prin urmare, eliminarea unor idei înseamnă periclitarea unor necesităţi, iar dacă necesităţile sunt de o mare intensitate, atunci opunerea conştiinţei faţă de influenţele de schimbare a structurii de gîndire va fi pe măsură. În situaţiile de acest gen, evidenţa şi raţionalitatea schimbării, practic, nu contează. Necesităţile au o forţă uimitoare de control asupra comportamentului, individual sau social, uneori fiind de neînvins. De aceea, ele pot forma un obstacol, mai mare sau mai mic, în calea schimbării structurii de gîndire. Menirea raţiunii consistă în amplificarea capacităţilor omului de existenţă. Cu ajutorul ei omul cunoaşte proprietăţile obiectelor înconjurătoare, regularităţile de interacţiune între şi cu ele, aptitudinile şi însuşirile sale ca entitate a lumii, precum şi inventează mijloace de asigurare şi dezvoltare a existenţei, găseşte căi de adaptare la mediu şi de transformare a acestuia în funcţie de trebuinţele umane. Prin urmare, raţiunea ar fi superfluă dacă n-ar putea înarma omul cu produse compatibile cu natura, inclusiv societatea, care formează mediul lui de viaţă. Tocmai de aceea gîndirea se constituie într-un model mintal al lumii şi tinde să se apropie tot mai fidel de înfăţişarea ei, completîndu-l cu noi şi noi componente. Forma normală a gîndirii este cea care reflectă lumea aşa cum este ea, îi surprinde şi asimilează principiile de alcătuire şi funcţionare, astfel încît să le poată folosi în beneficiul omului. Dacă gîndirea îi asigură o existenţă preponderent satisfăcătoare omului, atît cît el are nevoie pentru a se simţi îndestulat şi în majoritatea timpului plăcut, atunci ea funcţionează normal, bine. Dacă însă ea îl conduce din eroare în eroare, din eşec în eşec, aşa încît viaţa omului devine un zbucium continuu, atunci se poate vorbi despre o gîndire nefuncţională, malefică. Patologia gîndirii este diferită de cea a creierului. Fireşte, afecţiunile creierului, în calitatea lui de organ biologic care contribuie esenţialmente la formarea gîndirii, se răsfrînge şi asupra raţiunii. Şi totuşi, sunt patologii distincte. Numai delimitînd clar disfuncţiile gîndirii de cele ale creierului este posibilă învederarea naturii, esenţei şi cauzei fenomenelor malefice proprii acestora, iar în consecinţă – elaborarea remediilor. Patologia gîndirii constă într-o organizare defectuoasă a structurii de gîndire în temeiul unor cunoştinţe neveridice despre realitate. Modelul astfel constituit reflectă distorsionat realitate, nu corespunde stării de fapt. Modul de gîndire al omului diferă, altfel spus, de modul de funcţionare şi existenţă a obiectelor lumii, din care cauză survine o discrepanţă între calculele omului şi evenimentele efective. O anumită inexactitate este inevitabilă, atîta timp cît fiinţa umană nu stăpîneşte o cunoaştere totală a universului, şi este lesne de presupus că nu va reuşi niciodată aşa ceva. Este o stare de lucruri normală, ce dispare în momentul în care nepotrivirea depăşeşte limitele acestei normalităţi, devine semnificativă. Ca urmare raţiunea proiectează acţiuni ce contravin proprietăţilor obiectelor şi legilor care guvernează relaţiile dintre ele, se bazează pe false previziuni şi interpretează incorect evenimentele. Rezultatul este diametral opus celui scontat: ratări, dificultăţi, complicaţii, suferinţe, nefericire sau chiar dispariţie socială sau fizică. Gravitatea afecţiunii gîndirii umane este în funcţie de cantitatea şi calitatea cunoştinţelor neveridice: cu cît ele sunt mai numeroase, şi în special cele din categoria ideilor-cheie, cu atît raţiunea este mai bolnavă. Drept cele mai evidente simptome ale patologiei gîndirii pot fi numite eroarea frecventă de idee şi, respectiv, de acţiune. În primul caz se observă prezenţa constantă a ideilor ce nu corespund realităţii, iar în al doilea caz se observă survenirea unor consecinţe contrare intereselor omului. De patologie poate fi atinsă deopotrivă gîndirea individuală şi cea socială. La nivel de individ, ea conduce comportamentul acestuia spre o ineficacitate şi ineficienţă covîrşitoare, iar la nivel de societate – spre subdezvoltare, convulsii interminabile sau la colaps social. Gîndirea socială marchează profund procesele sociale. Tot ceea ce compune realitatea socială: indivizi, relaţii, obiecte, valori, practici etc., presupune un corespondent ideal şi o sistematizare raţională, în conformitate cu care se înfăptuieşte intervenţia socială a omului şi grupului, ansamblului de indivizi. De aceea, disfuncţiile survenite în gîndirea socială determină perturbaţii în viaţa societăţii. Ele se produc în anumite sfere sau în corpul social în întregime, în funcţie de profunzimea maladiei. O gîndire fundamental greşită are puterea de a perturba grav procesele din societate. După cum raţiunea defectuoasă a unui individ nu are capacitatea de a-i asigura un comportament redutabil, tot aşa nici viaţa socială nu poate cunoaşte prosperitate şi dezvoltare sub ghidajul unei gîndiri sociale defectuoase. Am putea spune în felul următor: dacă gîndirea socială este bolnavă, atunci şi societatea nu are cum să fie sănătoasă şi, viceversa, dacă o societate este bolnavă, atunci şi gîndirea ei este lipsită de sănătate. În aceste condiţii, redresarea situaţiei este posibilă numai pe calea asanării gîndirii sociale, proces care se poate dovedi extrem de anevoios, iar în unele cazuri unul imposibil. Încercarea de a remedia starea societăţii fără a revizui modul de gîndire este sortită eşecului, dată fiind legătura indisolubilă dintre gîndirea şi comportamentul social. Degradarea gîndirii socioumane poate cunoaşte ipostaze uluitoare. Se întîmplă ca raţiunea să ajungă deficitară într-un mod în care devine în mare măsură opacă. Într-o atare condiţie, individul, grupul sau societatea este incapabil a pătrunde lucrurile simple. În stare patologică, gîndirea socio-umană respinge cele mai evidente şi irefutabile fapte, judecăţi sau inferenţe. Faptele flagrante, de ne respins, sunt interpretate de o manieră atît de aberantă, încît dezarmează gîndirea sănătoasă. Mai mult decît atît, gîndirea socioumană dă dovadă, atinsă fiind de patologie, de o iraţionalitate ce face gîndirea sănătoasă să se îndoiască chiar de facultăţile logice ale omului. Presat irezistibil de realitatea implacabilă, asupra căreia ideile distorsionate nu au nici o putere de influenţă, individul sau grupul poate proceda totuşi contrar închipuirilor sale, fără a înceta însă să le justifice în fel şi chip, încercînd cu obstinaţie a le compatibiliza cu lumea obiectivă, iar în unele cazuri nu se străduieşte să facă nici măcar acest lucru. Se produce astfel o fragmentare a structurii de gîndire, în sensul formării unor componente distincte care contribuie la dirijarea comportamentului, individual sau social, dar care nu sunt angrenate în procesul de gîndire, nu participă la construirea imaginii ideatice a lumii. Explicaţia constă în aceea că cugetul interpretează faptele prin prisma structurii sale de gîndire şi dacă aceasta din urmă este deficitară, atunci şi produsele ei vor fi defectuoase. Persistenţa unor idei-cheie eronate în structura de gîndire socială conduce la pătrunderea şi înrădăcinarea lor în cultura unei naţiuni. Odată penetrînd profund cultura, ele capătă o forţă enormă de determinare a gîndirii socio-umane. Ele dăinuie de-a lungul generaţiilor şi pot influenţa, în funcţie de natura acestora, toate sferele de activitate socială. De exemplu, un clişeu privitor la modul optim de realizare a instruirii va afecta deopotrivă făgaşul învăţămîntului şi cel al economiei sau vieţii cotidiene, care includ elemente didactice, organizate sau neorganizate. Gradul de viciere a culturii variază de la parţial la total. Parţial înseamnă că numai unele segmente sunt afectate, în timp ce restul sunt pe deplin sau în mare măsură funcţionale. Viceversa, total înseamnă că sunt distorsionate cele mai generale idei-principii într-un număr covîrşitor. În acest caz se poate vorbi despre o patologie gravă. Fiind idei-principii generale şi fiind numeroase, ele viciază ideile derivate, adică întreg tezaurul cultural al unei naţiuni. Or acesta întruchipează însăşi spiritualitatea unui popor. Prin urmare, eliminarea ideilor distorsionate echivalează cu abandonarea creaţiei şi veşmîntului spiritual, ceea ce nu poate fi făcut de nici o entitate înzestrată cu spirit, fie ea individ sau popor. Trebuie ca de rînd cu structurile de gîndire existente să fie formate altele noi, care ajunse la o dezvoltare solidă să le înlocuiască pe cele bolnave, într-un mod compensator. Este vorba despre un proces ce durează secole. Unele societăţi devin în aşa fel sclavele propriei culturi, agitîndu-se în neputinţă. Soarta lor curge spre subdezvoltare, sărăcie, fărădelege şi alte intemperii de acest gen, altfel spus ineficacitate socială, iar încercările de a redresa situaţia se dovedesc a fi, de fiecare dată, zadarnice. De regulă, oamenii au tendinţa de a explica nereuşitele şi slăbiciunile sociale prin imputarea unor cusururi particulare care ţin de firea populară. Este omisă semnificaţia decisivă a modului de gîndire şi negat caracterul eronat al unor idei principiale larg răspîndite între membrii societăţii. Se constată o dificultate elocventă în stabilirea legăturii cauzale dintre anumite idei – comportamente – realitate. Oamenii înclină a încrimina metehnele sociale unor idei derivate, periferice sau, în genere, a da vina pe firea naţională, o noţiune vagă ce nu conduce la soluţii. Este de adăugat un aspect important ce vizează deopotrivă starea normală şi patologică a gîndirii socioumane. Formată iniţial prin legătură cu realitatea obiectivă, raţiunea determină într-o măsură definitorie comportamentul uman, care produce schimbări în habitatul omului. Deşi mediul de existenţă al fiinţei umane, natural şi, mai ales, social, suportă transformări sub puterea acţiunilor acesteia, el capătă apoi o forţă independentă, obiectivă în raport cu individul sau grupul uman, exercitînd, la rîndul lui, o influenţă modelatoare asupra gîndirii umane şi sociale. Note şi referinţe 1 Paul Henry Holbach. Sistemul naturii sau despre legile lumii fizice şi ale lumii morale. – Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p. 83. 2 Aristotel. Politica. – Bucureşti, Editura Antet, 1996. 3 Vezi în acest sens: Emile Durkheim. Diviziunea muncii sociale. – Bucureşti, Editura Albatros, 2001. 4 Alvin Toffler. Powershift: puterea în mişcare. – Bucureşti, Editura Antet, 1995. 5 Thomas S. Khun. Structura revoluţiilor ştiinţifice. – Bucureşti, Editura Humanitas, 1999. 6 Vezi mai detaliat în §2, capitolul I din Octavian Bejan, Valeriu Bujor. Interes şi crimă. Chişinău, 2004.
