Octavian BEJAN
şef al Secţiei de sinteză şi informaţie a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
Legea şi viaţa, nr. 8, anul 2005, p.49-54.
We underlined two aspects of corruption, one is intrinsic and another is extrinsic. The intrinsic aspect represent the essence of the phenomenon, it’s means the internal branch, primordial, invariable and, in the same time, rational perceptible. The extrinsic aspect represent the way of it manifestation, it means the external branch, derivative, variable and, in the same time, tangible. If the extrinsic aspect could be studied through empirical methods, than in the case of intrinsic, it could be point out using theoretical methods, though based on the empiric date. Synthesizing this two aspects of the phenomenon, we obtain next criminological definition: Corruption is a social and morbid phenomenon which affect or paralyzed the normal function of institution, organization and industrial units and which consist in using prerogatives in the private interest. Cercetarea criminologică sistematică a corupţiei a început la mijlocul secolului trecut, după publicarea articolului White Collar Criminality [1], elaborat de ilustrul criminolog american Edmond Sutherland, în care autorul formulează pentru prima dată problema în termeni expliciţi. Anume rezultatele obţinute de cercetătorul american au constituit temelia pentru demararea unor cercetări bine orientate a fenomenului. Deşi atunci a fost lansat termenul şi conceptul de “criminalitate a gulerelor albe”, mai larg decît cel al corupţiei, anume această lucrare a creat premisele studierii criminologice riguroase a fenomenului în discuţie. În criminologia naţională, cercetarea fenomenului corupţiei s-a intensificat considerabil în ultimii 20 de ani, dar mai ales în ultimii 10 ani, o dată cu proliferarea progresivă şi sporirea fatală a pericolului social al manifestărilor de acest ordin. Anterior, cercetarea corupţiei era obstrucţionată de preceptele ideologiei comuniste, potrivit cărora corupţia este specifică societăţilor capitaliste în care oamenii sunt divizaţi în bogaţi şi săraci [2], deşi fenomenul se extindea progresiv în toate ţările din lagărul socialist, paralizînd aparatul de conducere şi dereglînd sistemul economic. Tratarea acestui fenomen este neunivocă în literatura ştiinţifică, existînd diverse concepţii asupra corupţiei. Sergiu Ilie defineşte fenomenul astfel: „corupţia reprezintă un fenomen social negativ, care rezidă în folosirea de către persoanele cu funcţii de răspundere a funcţiei deţinute şi a posibilităţilor legate de ea în scopul obţinerii ilicite a unor bunuri materiale sau a altor foloase (profituri) şi avantaje personale” [3]. Prin definiţia elaborată, autorul a urmărit realizarea unei caracterizări criminologice de esenţă a fenomenului. Criminologul susţine că „corupţia trebuie să fie tratată nu ca un oarecare act criminal, nu ca o faptă penală, ci ca un fenomen social, care se manifestă doar printr-o totalitate de fapte cu o esenţă identică (persoane cu funcţii de răspundere utilizează cu intenţie funcţia sa în scopurile personale acaparatoare) şi care constituie o entitate distinctă” [4]. Definiţia autorului constituie un fundament solid pentru formularea definiţiei generice a faptei de corupţie, aplicabilă sub aspectul dreptului penal, deoarece indică cele două trăsături esenţiale ale acesteia: (1) “folosirea funcţiei” şi (2) “în scopul obţinerii unor foloase personale”. Pentru a caracteriza însă plenar fenomenul este necesar, după părerea noastră, a o completa cu concretizarea elementului social, indicarea periculozităţii şi naturii sociale a acestuia nefiind suficientă. După cum rezultă din concepţia cercetătorului corupţia este săvîrşită numai de “persoane cu funcţii de răspundere”. Acest termen este preluat din legislaţia penală, existentă din perioada sovietică, probabil din raţiunea de a respecta o anumită conformitate terminologică între criminologie şi dreptul penal. El nu este adecvat, în opinia noastră, pentru a descrie faptele de corupţie. De menţionat că termenul în discuţie a fost menţinut dogmatic şi în noua lege penală a Republicii Moldova, dar discrepanţele sunt deja evidente. Astfel, capitolul XV întitulat “Infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţie de răspundere” include incriminări ale faptelor de corupţie săvîrşite atît de “persoane cu funcţie de răspundere” (de pildă, art. 324 “Corupere pasivă”), cît şi de alţi “funcţionari ai autorităţii publice, ale altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat” (de exemplu, art.330 “Primirea de către funcţionar a recompensei ilicite”). Tot infracţiuni de corupţie prevede şi capitolul XVI “Infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale”. Prin urmare, în legea penală nu există o divizare clară a infracţiunilor de corupţie, iar termenul “persoane cu funcţie de răspundere” a devenit unul cu totul particular, am spune chiar superfluu. Din aceste considerente, este incorect a conferi acestui termen un conţinut generic. Dubii există şi în privinţa tezei precum că corupţia are loc şi în cazul utilizării “posibilităţilor legate de funcţia deţinută”, măcar şi din simplul motiv că aceasta ar însemna să atribuim la categoria dată de infracţiuni şi sustragerile ce nu constituie, în realitate, fapte de corupţie (de exemplu, delapidarea averii străine fără utilizarea “situaţiei de serviciu” – art. 191 din actualul Cod penal al Republicii Moldova). Este de remarcat clasificarea formelor de manifestare a corupţiei realizată de cercetător. Sergiu Ilie consideră că „corupţia se manifestă prin următoarele forme: 1) mită; 2) autocorupere; 3) protecţionism” [5]. Mita constituie forma „clasică” a corupţiei, ea se manifestă prin modalităţi precum: luarea de mită, darea de mită şi mijlocirea mitei, iar fiecare modalitate, la rîndul ei, poate fi divizată în cîteva tipuri (de exemplu, estorcare) [6]. Autocoruperea (termen propus de savantul american V.Key) este prezentă în situaţia în care nu există un corupător, adică nu există o interacţiune între două părţi, (de exemplu, sustragere din avutul proprietarului prin abuz de serviciu, abuzul de serviciu sau contrabanda) [7]. Protecţionismul rezidă în acordarea de către o persoană cu funcţie de răspundere, folosind funcţia deţinută, a vreunui concurs, neprevăzut de lege, în realizarea activităţii de antreprenoriat, fie a altei activităţi sau contribuirea la obţinerea de privilegii şi avantaje ilicite într-o oarecare sferă a vieţii sociale, dacă aceste acţiuni (inacţiuni) au fost comise în interese de profit sau în alte interese personale (incriminată ca trafic de influenţă) [8]. Valeriu Cuşnir propune următoarea definiţie a infracţiunii de corupţie “fapta unui funcţionar public sau funcţionar angajat în sectorul privat, care constă în traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute în schimbul unor foloase sau specularea în acelaşi scopuri a influenţei pe lîngă funcţionarii publici, faptă prevăzută în legea penală” [9]. Definiţia formulată de autor are un caracter eminamente penal şi a fost preponderent elaborată în temeiul prevederilor juridice penale actuale. Din aceste considerente ea nu reflectă fenomenul de corupţie, adică nu oferă o tratare criminologică, ci fapta de corupţie, adică realizează o tratare penală. Definiţia concepută de Valeriu Cuşnir este una generică şi urmăreşte surprinderea trăsăturilor esenţiale proprii tuturor faptelor de corupţie incriminate de legea penală ca categorie distinctă de infracţiuni. În opinia noastră, trăsăturile esenţiale ale faptelor de corupţie au fost surprinse şi incluse în definiţie, avem în vedere “traficarea atribuţiilor specifice funcţiei deţinute” şi “în schimbul unor foloase”. Într-adevăr, tuturor faptelor de corupţie le sunt proprii aceste două caracteristici. Fenomenul de corupţie are însă şi alte trăsături esenţiale, iar o definiţie criminologică trebuie neapărat să le includă. Deşi a plecat în cercetarea s-a de la cadrul penal existent, autorul a apelat, în procesul de elaborare a definiţiei, şi la materia criminologică, fapt care a şi făcut posibilă realizarea cu succes a sarcinii ştiinţifice propuse, precum şi a influenţat concepţia lui despre corupţie. După cum rezultă şi din definiţia vehiculată, Valeriu Cuşnir respinge viziunea penalistă îngustă, potrivit căreia corupţia înseamnă mituire [10], afirmînd că “nu putem să ne mai raliem opiniei, conform căreia corupţia înseamnă doar luarea şi darea de mită sau traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite” [11]. Cu toate acestea, autorul menţionat supune unei analize juridice penale numai infracţiunile de mituire, prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova, şi anume “coruperea pasivă (art.324 C.pen.), coruperea activă (art.325 C.pen.), traficul de influenţă (art.326 C.pen.), primirea de către funcţionar a recompensei ilicite (art.330 C.pen.), luarea de mită (art.333 C.pen.) şi darea de mită (art.334 C.pen.)” [12], respectînd doctrina penalistă sovietică tradiţională, care îşi menţine deocamdată dominaţia în ştiinţa penală autohtonă. Vasile Lapteacru defineşte corupţia în contextul triadei: mită-mituire-corupţie [13]. Elementul esenţial care se regăseşte la toate aceste trei entităţi este, în opinia autorului, “cumpărarea”. Prin “cumpărare” se înţelege atragerea unui oficial de partea sa. Cumpărarea constituie metoda de atragere de partea cuiva cu ajutorul banilor, cadourilor a unei persoane oficiale, pe care ea le primeşte în calitate de mită [14]. Elementul comun pe care îl reprezintă “cumpărarea” face ca toate cele trei entităţi să fie parte a aceleiaş categorii de fenomene. Totuşi, cercetătorul este de părere că mita, mituirea şi corupţia sunt fenomene relativ distincte şi încearcă să realizeze o delimitare. Mita constituie măsura, dovada şi confirmarea a ceea, prin care preţ anume a putut fi realizată cumpărarea [15]. Mituirea constituie un fenomen juridico-criminal, care reflectă disfuncţiile în activitatea multor persoane de funcţie de răspundere şi a structurilor de dirijare ale puterii [16]. Corupţia se deosebeşte esenţialmente de mituire prin faptul că se manifestă atît prin fapte criminale, cît şi prin fapte socialmente mai puţin periculoase: disciplinare, contravenţionale sau imorale [17], chiar dacă au un substrat comun – cumpărarea unei persoane care exercită funcţii oficiale. Vasile Lapteacru a realizat, după cum arată şi E.Martîncik în prefaţa monografiei [18], un studiu interdisciplinar în problema corupţiei, abordînd-o sub aspectul dreptului penal, criminologiei, sociologiei dreptului, deviantologiei şi eticii. Abordarea complexă a problemei corupţie îi permite cercetătorului să ajungă la concluzia pe deplin întemeiată că corupţia este mult mai complicată decît ceea ce se spune despre ea în ştiinţa juridică şi este fixat în actele normative [19]. Autorul concepţiei examinate supune analizei o serie de definiţii formulate de savanţi sau fixate în acte normative, dar nu propune propria definiţie a fenomenului sau a faptei de corupţie. El consideră însă că se cere a opera cu definiţia fenomenului şi nu cu cea a faptei [20]. După cum se vede din cele prezentate, Lapteacru face distincţie între mită şi corupţie, cu toate acestea, el nu enumeră faptele care sunt de corupţie, ci numai menţionează că Codul penal al Republicii Moldova, în vigoare la momentul elaborării monografiei [21], incriminează mita prin dispoziţiile art.187 (luarea de mită), 1871 (mijlocirea mitei) şi 188 (darea de mită). Este discutabilă aserţiunea precum că ceea ce deosebeşte, în principal, corupţia de mită este că prima include şi manifestări criminale, şi manifestări de altă natură (disciplinare, imorale etc.). Chiar autorul contrazice afirmaţia în cauză, atunci cînd susţine că “anume dimensiunile şi pericolul social cardinal deosebesc corupţia de mituire”, menţionînd corect că “corupţia ca fenomen a căpătat o forţă care îi permite să determine soarta puterii, politicii, economiei şi chiar a statalităţii” [22]. În opinia noastră, mita sau mituirea diferă de corupţie prin faptul că reprezintă nişte manifestări particulare ale corupţiei, avînd toate o esenţă identică şi numai forme de manifestare deosebite. Corupţia include, altfel zis, şi mita, şi mituirea, şi o gamă largă de alte manifestări. Mai mult decît atît, faptele de corupţie, altele decît cele de mituire, nu sunt numai de ordin contravenţional sau etic, ci şi criminal; de exemplu, abuzul de serviciu săvîrşit în interes personal constituie o faptă criminală de corupţie, acelaşi lucru îl putem spune despre delapidare, falsul în acte publice, uzurparea puterii de stat, contrabanda şi multe alte fapte. Presupunem că cercetătorul a fost limitat considerabil în investigaţiile sale de restrîngerea obiectului de cercetare la faptele de corupţie interzise prin legea penală. Or, studierea unui grup de fenomene definite prin anumite caractere exterioare, aşa cum sunt faptele descrise în legea penală, are ca unică funcţie al face pe cercetător să vină în contact cu lucrurile şi nu are ca obiect relevarea esenţei fenomenului, ea doar îl pune în situaţia de a ajunge acolo mai tîrziu [23]. Problema e că crima este un fenomen social şi nu unul juridic. Ea se naşte în societate şi abia apoi ajunge să fie interzisă prin lege, atunci cînd se resimpte efectul ei socialmente distructiv. A studia un fenomen criminal numai prin prisma dreptului penal, înseamnă a te limita la reflecţia lui juridică, în timp ce rigorile ştiinţei impun explorarea directă a realităţii, iar realitatea este că un fenomen criminal poate să existe în societate, fără ca acesta să fie incriminat în drept, şi viceversa, dreptul poate să menţină incriminarea unui fenomen care nu mai există în societate sau care nu mai are caracter criminal, datorită schimbării situaţiei sociale. Este adevărat că autorul a intuit aceste limite şi a încercat să compenseze handicapul prin unele metode sociologice şi criminologice. Pentru realizarea cercetării în problemă se impunea însă aplicarea unei metodologii criminologice specifice. Din punct de vedere euristic, este important a ţine cont de regula în discuţie. Ar mai fi de adăugat că Vasile Lapteacru a reuşit prin cercetările întreprinse să releve acele trăsături care sunt proprii corupţie, numai că nu a reuşit să stabilească semnificaţia lor profundă, definitorie şi să le scoată în prim-planul analizei şi conceperii fenomenului. Sorin Rădulescu şi Dan Banciu adoptă o tratare cuprinzătoare a fenomenului, observînd că, de fapt, „corupţia nu înseamnă numai luarea şi darea de mită, traficul de influenţă sau abuzul de putere şi funcţie, ci şi acte de imixtiune ale politicului în sfera privată, utilizarea funcţiei publice în interes personal, realizarea unui volum de afaceri şi tranzacţii între indivizi, grupuri şi organizaţii prin eludarea normelor de legalitate şi moralitate existente în societate” [24], fără a oferi însă o definiţie. Vasile Dobrinoiu consideră că „în esenţă, corupţia reprezintă un abuz de putere în scopul obţinerii de avantaje materiale sau alte foloase” [25]. Deşi formele cele mai grave ale corupţiei sunt legate, într-adevăr, de putere, corupţia există, în opinia noastră, şi în celelalte segmente ale administraţiei publice, subordonate factorilor care exercită puterea, ba chiar în instituţii, organizaţii şi întreprinderi lipsite de funcţii administrative (şcoli, spitale, agenţi economici etc.), inclusiv în sectorul privat. Suntem de acord că corupţia reprezintă, în fond, un abuz, doar că termenul de “abuz” este folosit în legislaţia şi ştiinţa penală într-un sens îngust, ceea ce prezintă o serie de inconveniente de ordin terminologic, el însă poate fi folosit în sens criminologic pentru a explica mai bine semnificaţia acestui fenomen social negativ. De remarcat că studiile criminologice naţionale în problema corupţiei au, în marea lor majoritate, un pronunţat caracter social, ceea ce înseamnă că criminologia a reuşit la noi să se desprindă de tradiţia socialistă, care impunea acestei ştiinţe o orientare preponderent penalistă, diminuîndu-i astfel potenţialul ştiinţifico-practic şi limitîndu-i funcţiile ei specifice. Din punctul nostru de vedere, o definire mai exactă a fenomenului corupţiei presupune a distinge două aspecte ale corupţiei, cel intrinsec şi cel extrinsec. Aspectul intrinsec reprezintă esenţa fenomenului, adică latura lui interioară, primordială, invariabilă şi, totodată, sesizabilă raţional. Aspectul extrinsec reprezintă modul lui de manifestare, adică latura lui exterioară, derivată, variabilă şi, totodată, palpabilă. Dacă aspectul extrinsec, poate fi studiat cu ajutorul metodelor empirice de cercetare, atunci aspectul intrinsec, poate fi relevat cu ajutorul metodelor teoretice de cercetare, deşi plecînd de la datele empirice acumulate. Sub aspectul intrinsec, corupţia constituie un fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcţionarea normală a instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor. Fenomenul corupţiei se compune dintr-un anumit gen de comportamente proprii persoanelor din cadrul unor instituţii, organizaţii sau întreprinderi care dereglează buna lor funcţionare. Spre deosebire de alte comportamente, cum ar fi sustragerile, care aduc atingere stării (de exemplu, proprietăţii), corupţia loveşte anume în capacitatea lor de funcţionare. O dată perturbată activitatea acestora, societatea resimte disfuncţiile produse, mai mult sau mai puţin, în funcţie de importanţa socială a respectivei instituţii, organizaţii sau întreprinderi. Tocmai de aceea, este corect a califica fenomenul corupţiei drept unul social, mai exact, unul morbid sau destructiv. În cazul în care manifestările de corupţie sunt sporadice nu putem vorbi despre un fenomen social, ci despre nişte manifestări individuale, care creează numai pericolul naşterii unui asemenea fenomen social distructiv şi care afectează doar instituţia, organizaţia sau întreprinderea respectivă, fapt ce determină reprimarea lor juridică. Instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile atacate de corupţie pot fi deopotrivă publice, private sau obşteşti. Ele pot avea funcţii de administrare (ministere, primării etc.), de prestare a unor servicii (şcoli, spitale etc.) sau de producţie (firme, fabrici, gospodării agricole etc.). Sub aspectul extrinsec, corupţia constă în folosirea atribuţiilor de serviciu în interes personal. Prin atribuţii de serviciu denumim drepturile şi obligaţiile de care dispune o persoana în temeiul funcţiei pe care o ocupă şi o exercită în cadrul unei instituţii, organizaţii sau întreprinderi. De exemplu, inspectorul ecologic are obligaţia, printre altele, de a permite şi de a verifica dacă tăierile sanitare ale arborilor se fac în strictă conformitate cu normele stabilite, obligaţie care ţine de funcţia pe care el o exercită. Dacă însă el nu exercită corespunzător această datorie, deoarece are un interes personal de a nu o face, atunci el săvîrşeşte un act de corupţie. Iată un caz real [26]: Inspectorul V.M. din cadrul Inspectoratului Ecologic de Stat Soroca a estorcat 2200 lei de la şeful Ocolului silvic pentru acordarea permisiunii de a efectua tăieri sanitare în perimetrul silvic deservit şi nesancţionarea pentru tăierile ilicite deja efectuate. Prin interes personal înţelegem orice formă de creare, prin folosirea arbitrară a atribuţiilor de serviciu, a condiţiilor propice de satisfacere a necesităţilor proprii, materiale sau de altă natură. De exemplu, o persoană obţine, prin folosirea arbitrară a atribuţiilor sale de serviciu, un bun (un autoturism, un ceas preţios etc.) sau un titlu (ştiinţific, didactic etc.). În primul caz este vorba de un interes material, iar în al doilea caz – de unul spiritual. Ceea ce contează este ca făptuitorul să fie, direct sau indirect, beneficiarul acestor fapte arbitrare. De exemplu, dacă un funcţionar primeşte o sumă de bani de la cineva pentru a îndeplini o acţiune ce ţine de atribuţiile sale de serviciu, atunci el este beneficiarul direct al acţiunilor sale, iar dacă acesta angajează abuziv într-o funcţie un cunoscut, el este beneficiarul indirect al propriilor acţiuni. În ambele cazuri este vorba de manifestări de corupţie. Iată un caz real [27]: G.T., director al Î.M. “Farmaco” S.A., a acordat, din contul întreprinderii farmaceutice, timp de peste un an de zile, venituri ilegale rudelor sale. Astfel, în luna septembrie 2002 G.T. l-a angajat în funcţia de reprezentant comercial al întreprinderii „Farmaco” în Republica Belarus cu un salariu de 200 dolari S.U.A. pe finul său, deşi societatea nu avea reprezentanţă în ţara respectivă şi nici statutul de funcţii nu prevedea o asemenea funcţie. Ulterior, în decembrie 2002 directorul G.T. a angajat-o şi pe fina sa în funcţia de şef de birou al reprezentanţei în Republica Belarus cu un salariu de 150 dolari S.U.A., în condiţiile în care nici această funcţie nu era prevăzută. Folosind acelaş procedeu criminal, înaltul funcţionar a angajat-o, în septembrie 2003, pe cunoscuta sa în funcţia de director al reprezentanţei întreprinderii, acordându-i un salariu de 300 dolari americani. Prin faptele sale ilegale conducătorul Î.M. „Farmaco” S.A. i-a cauzat societăţii un prejudiciu în proporţii deosebit de mari – 105 mii 510 lei. Prezenţa elementului de interes personal este indispensabilă pentru corupţie. Folosirea arbitrară a atribuţiilor de serviciu, dar în “interes de serviciu” nu constituie o manifestare a corupţiei. De pildă, dacă un funcţionar săvîrşeşte un abuz de serviciu fără a trage foloase personale din această faptă penală, atunci infracţiunea nu este de corupţie, chiar dacă conduita are caracter criminal şi comportă un pericol social real. Bine-înţeles că cercetarea etiologică profundă a unor astfel de situaţii ne va conduce, în ultimă analiză, la concluzia că şi în cazurile respective putem vorbi despre un interes personal, cu toate acestea considerăm inacceptabil un asemenea raţionament. De exemplu, un poliţist recurge la aplicarea violenţei în descoperirea unor crime numai din raţiunea de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, deoarece în caz contrar riscă să-şi compromită cariera, dat fiind faptul că conducerea insistă în acest sens, iar opinia publică din colectiv îl presează. Considerăm că factorul imediat care acţionează asupra poliţistului în această situaţie este presiunea socială şi cea instituţională, nu interesul personal. Cercetarea minuţioasă a comportamentului uman relevă, în ultimă analiză, că şi conduita socialmente dezirabilă a individului este determinată primar de interesul personal, societatea însă încurajează asemenea manifestări, nu le repudiază. În plus, în aceste cazuri lipseşte aspectul intrinsec al corupţiei – perturbarea funcţionării normale a unei instituţii, organizaţii sau întreprinderi. În opinia unor cercetători [28], corupţia se produce nu numai prin folosirea arbitrară a atribuţiilor de serviciu, ci şi a situaţiei de serviciu. Susţinătorii acestei concepţii includ în conceptul de situaţie de serviciu toate oportunităţile legate de poziţia funcţională a unei persoane, cum ar fi autoritatea ei asupra subalternilor ori asupra altor factori de decizie sau accesul lor la anumite bunuri. Termenul de “situaţie de serviciu” sau “poziţie funcţională” se justifică, cu certitudine, într-o serie de cazuri, dar este totuşi prea larg pentru a putea fi acceptat în definirea corupţiei. El este atît de larg, încît şterge deosebirea dintre corupţie şi o sustragere, o însuşire, un “furt” dacă e să folosim un termen cu totul comun şi general. Dacă vorbim de situaţia de serviciu, atunci va trebui să includem în categoria actelor de corupţie şi sustragerea unui bun de la o întreprindere de către un muncitor al acesteia, ceea ce este incorect. Există o diferenţă esenţială între corupţie şi furt. Corupţia presupune folosirea atribuţiilor de serviciu ale unei persoane care decurg din funcţia exercitată, în timp ce furtul nu necesită aşa ceva. În situaţia în care un muncitor sau un funcţionar însuşeşte un obiect ce aparţine întreprinderii sau instituţiei el nu comite un act de corupţie, ci un simplu furt sau delapidare, pentru că el profită de situaţia sa de serviciu şi nu foloseşte în acest scop atribuţiile de serviciu. Cu acelaşi succes această faptă ar putea fi realizată de un simplu vizitator sau de oricare alt angajat. Ţinem să precizăm că analiza prezentată are un caracter criminologic şi nu ţine cont de prevederile actuale ale legii penale, care urmează a fi modificate, în opinia noastră, în sensul menţionat. Subliniem că ceea ce distinge corupţia de alte ilegalităţi penale sau contravenţionale săvîrşite în interes personal, este tocmai folosirea în acest scop a atribuţiilor de serviciu, adică a drepturilor şi obligaţiilor ce ţin de funcţia exercitată. Autoritatea de care se prevalează o persoană pentru a influenţa asupra deciziei de serviciu a alteia nu este neapărat legată de situaţia lui de serviciu. De exemplu, un funcţionar poate comite o ilegalitate la rugămintea unei rude, unui prieten sau unui cunoscut care are autoritate asupra sa, în virtutea unor relaţii speciale dintre aceştia. Oricum, chiar şi atunci cînd ea are legătură cu situaţia de serviciu a unei persoane, ea provine anume din atribuţiile lui de serviciu. De pildă, un şef poate influenţa decizia subalternului său tocmai pentru că dispune de o serie de drepturi din care rezultă acţiuni ce îl vizează direct pe acesta, fapt care îl şi poate determina să cedeze presiunilor, directe sau indirecte, ale superiorului şi să comită ilegalităţi. Uzul de atribuţiile de serviciu se poate manifesta sub o diversitate de forme şi modalităţi: executarea întocmai a obligaţiilor de serviciu, dar numai contra unor foloase personale oferite de beneficiar (exemplu: un cadru didactic pune notă corectă elevului sau studentului la examen, dar numai contra unui cadou de preţ); neexecutarea obligaţiilor de serviciu în scopul determinării beneficiarului să-i oferire foloase personale (exemplu: un pompier nu-i acordă unui agent economic autorizaţia solicitată deşi este obligat s-o facă, iar agentul economic respectă condiţiile impuse de lege); îndeplinirea incorectă a obligaţiilor de serviciu contra unui folos personal obţinut personal (exemplu: un medic acordă concediu medical unei persoane sănătoase); exercitarea corectă a drepturilor funcţionale, dar în propriul beneficiu (exemplu: încheie un contract avantajos instituţiei pe care o reprezintă cu o rudă apropiată); exercitarea incorectă a drepturilor funcţionale în scop de beneficiu personal (exemplu: foloseşte bunurile instituţiei sau întreprinderii în interes strict personal) etc. Sintetizînd cele două aspecte reliefate ale fenomenului, am obţinut următoarea definiţie criminologică: corupţia constituie un fenomen social morbid care afectează sau chiar paralizează funcţionarea normală a instituţiilor, organizaţilor şi întreprinderilor şi care constă în folosirea atribuţiilor de serviciu în interes personal. Note şi referinţe: 1. American Sociological Review, nr.1, 1940, pp.1-12. 2. Vezi: Валериу Бужор, Осущностипреступности, Кишинэу, 2000; Лаптеакру В.Д., Коррупция: социально–правовыеикриминологическиепроблемы, Кишинэу, 1996, р.4; Octavian Bejan, Perspectivele ştiinţei criminologice autohtone, în “Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”, Chişinău, 2002 şi Evoluţia ştiinţei criminologice în Basarabia, în ,,Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea”, Chişinău, 2001. 3. Sergiu Ilie, Corupţia: aspectul criminologic, în „Corupţia”, Editura ARC, Chişinău, 2000, p.134. 4. Ibidem, pp.134-135. 5. Ibidem, p.135. 6. Ibidem. 7. Ibidem. 8. Ibidem, p.136. 9. Valeriu Cuşnir, Incriminarea corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chişinău, 2005, p.16. 10. Prin termenul “mituire” înţelegem toate faptele care ţin de mită: dare, luare şi mijlocire. Anume în acest sens larg vom folosi cuvîntul “mituire” de-a lungul întregii lucrări. 11. Cuşnir Valeriu, op.cit., pp.13-14. 12. Ibidem, p.16. 13. В.Д.Лаптеакру, Коррупция: социально-правовые и криминологические проблемы, Кишинэу, 1996, рp.22-34. 14. Ibidem, р.28. 15. Ibidem. 16. Ibidem, р.29. 17. Ibidem. 18. Ibidem,р.4. 19. Ibidem, р.22. 20. Ibidem, рp.14-15. 21. Codul penal adoptat la 24 martie 1961. 22. В.Д.Лаптеакру, op.cit., р.31. 23. Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp.87, 92-93. 24. Sorin Rădulescu şi Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, 1996, p.200. 25. Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român,Bucureşti, 1995, p.6. 26. Comunicat al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, din 20 aprilie 2005, Buletin informativ, mai 2005, editat de Transparency International – Moldova, p.9. 27. Activitatea în primele 4 luni ale anului 2005 a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Buletin informativ, mai 2005, editat de Transparency International – Moldova, p.2. 28. Vezi de exemplu Утевский Б.С., Общее учение о должностных преступлениях, Москва, 1948, р.327-328; Степанов В.Б., Актуальные вопросы борьбы со взяточничеством, în „Вопросы предупреждения преступности”, Томск, 1967, р.55; Здравомыслов Б.В., Должностные преступления: понятия и класификация, Москва, 1975, р.134; Кучерявый Н.П., Ответсвенность за взяточничество по советскому уголовному праву, Москва, 1957, р.90-99, citat după Sergiu Ilie, Corupţia: aspectul criminologic, în „Corupţia”, Editura ARC, Chişinău, 2000, p.167.
