Valeriu BUJOR, Republica Moldova Valeriu Bujor. Referinţe la problema pedepsei cu moartea. În: materiale ale conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 14-15 februarie 2002, Rolul pedepsei în societatea de tranziţie. Centrul editorial al UCM, Tipografia „Orhei”, 320 p. (21-28).
Pedeapsa, dreptul de a pedepsi, fiind una dintre cele mai controversate probleme, ca şi problema existenţei şi cea a sensului vieţii, frământă raţiunea umană de mii şi mii de ani. Constatăm că dreptul de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta în funcţie de evoluţia vieţii sociale. Prin urmare, caracterul pedepsei sau al dreptului de a pedepsi din fiecare epocă reflectă fizionomia epocii respective şi, ca şi criminalitatea, se află în dependenţă directă de structura socială, de particularităţile naţionale şi culturale ale ei. Acest drum pe care dreptul de a pedepsi l-a parcurs de la forma primitivă a pedepsei, care a fost răzbunarea, până la forma cea mai avansată a pedepsei aplicate de instituţiile statului, bazate pe principiile legalităţii, individualizării etc. constituie istoria pedepsei, istorie care se cere a fi încă scrisă. În dreptul penal din majoritatea ţărilor străine (Anglia, Germania, Franţa, Japonia, SUA etc.) nu găsim o definiţie juridică a pedepsei. Ca regulă, elaborări vizând problemele pedepsei găsim doar în doctrina penală. Înainte de a ne referi la aspectele ce ţin de scopul şi funcţiile pedepsei, vom formula o definiţie operaţională a pedepsei. Pedeapsa (ca şi crima, dreptul), este o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social distinct care în esenţă este o negare şi o dezaprobare a samavolniciei individului şi care se manifestă prin aplicarea în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor vinovate de săvârşirea unei fapte interzise de legea penală şi care are drept scop apărarea societăţii de atentate infracţionale, prevenirea de noi infracţiuni, restabilirea ordinii de drept şi a echităţii în societate. Însă, pentru a înţelege această afirmaţie şi, bineînţeles, pentru a conştientiza esenţa pedepsei, e necesar să facem abstracţie de noţiunea juridico-penală a pedepsei şi s-o privim în legătură şi interdependenţă cu aşa fenomene ca statul, dreptul, interesul, crima.[1]Scopul pedepsei
Doctrina penală occidentală evidenţiază trei scopuri ale pedepsei: răzbunarea, intimidarea şi corectarea. Doctrina penală franceză[2] consideră ca scopuri ale pedepsei: răsplata, intimidarea, preîntâmpinarea şi corectarea, pe când juriştii din Marea Britanie[3] evidenţiază ca scop al pedepsei elementul represiv, restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate criminale. Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Legea penală apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Cu alte cuvinte, apără sistemul şi relaţiile sociale de faptele socialmente periculoase care subminează cele mai importante condiţii de existenţă ale societăţii. Pentru realizarea acestei sarcini, Codul penal determină care fapte social-periculoase constituie infracţiuni şi stabileşte pedepsele ce urmează să fie aplicate persoanelor care le-au săvârşit. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure, prin funcţiile constrângerii şi reeducării infractorului, aşa-numita prevenţie specială, cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale care, sub ameninţarea cu pedeapsa privativă de libertate prevăzută în norma penală, îşi conformează conduita exigenţelor acesteia, astfel fiind asigurată aşa-numita prevenţie generală.[4] Prevenţia specială constituie scopul direct al pedepsei aplicate şi se realizează prin funcţia corectivă a pedepsei, care depinde de specia acesteia, de durata sau cuantumul ei concret şi de modul cum se execută. Prevenţia generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective (a celor care o respectă) şi prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentaţi să comită infracţiuni). Aşadar, pedeapsa are rol preventiv antiinfracţional. În literatura juridică această distincţie între prevenţia specială şi prevenţia generală ca scop al pedepsei este definită prin faptul că pedeapsa are un scop imediat şi un scop mediat, arătându-se că prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului de a repeta alte încălcări ale legii penale, dimensiunile ce vizează aşa-numita prevenţie specială, dar şi la atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încălcări, dimensiune ce vizează aşa-numita prevenţie generală. Atât instituirea, cât şi aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă corelaţie şi interdependenţă între necesitatea protejării unor interese generale şi individuale, între cele două dimensiuni ale prevenţiei, funcţionând în cea mai strânsă legătură şi intercondiţionare. Adevăratele scopuri ale pedepsei penale nu pot fi regăsite decât în finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei, urmăreşte, în primul rând, apărarea valorilor ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi combaterea acestora, prin restabilirea ordinii de drept şi a echităţii sociale.Funcţiile pedepsei
a) Funcţia de constrângere Pedeapsa, ca măsură de constrângere coercitivă, este folosită de stat şi implică o anumită suferinţă impusă infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se răspunde răului produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, afecţiunea pe care o implică pedeapsa, decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiune sau restricţie de libertate, privaţiune sau restricţie de drepturi civice, privaţiune de bunuri, iar în unele legislaţii – privaţiune de dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune. b) Funcţia de reeducare Pe lângă funcţia de constrângere ce se exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţia de reeducare a acestuia, deoarece pedeapsa, în concepţia ??? penal, încetează a mai fi o pură retribuţie (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.[5] Funcţia de reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării deprinderilor antisociale şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia de reeducare se constată prin influenţa pe care o are pedeapsa asupra conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale, al aplicării pedepsei şi în timpul executării pedepsei, când măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie de gravitatea şi personalitatea infractorului.[6] Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat, de diferitele metode şi procedee ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, recidivist sau minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea orientărilor şi deprinderilor antisociale.[7] c) Funcţia de exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus condamnatul, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funcţii depinde de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni. Această funcţie decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci când a fost săvârşită o infracţiune. d) Funcţia de eliminare. Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Izolarea de societate reprezintă un şoc moralmente dureros, dar necesar pentru schimbarea unei mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune la adăpost societatea, cel puţin temporar, împotriva periculozităţii infractorului, a cărui reeducare urmează să se facă, spre exemplu, în condiţiile privaţiunii de libertate.[8] e) Funcţia de reparare a prejudiciului Deoarece multe infracţiuni cauzează prejudicii materiale victimelor, s-a propus ca la infracţiunile, care produc un prejudiciu material, pedeapsa să funcţioneze şi ca mijloc de reparare a prejudiciului.[9] Despre sistemul pedepselor Pedeapsa penală, după cum se ştie, reprezintă consecinţa la care se expune infractorul ca urmare a tragerii sale la răspunderea penală. În funcţie de caracterul şi gradul pericolului social al infracţiunii săvârşite se va stabili, respectiv, şi măsura pedepsei meritate. De aceea şi apare necesitatea diversificării pedepselor şi a modalităţii de aplicare a lor asupra persoanelor ce au comis fapte prevăzute de legea penală. Într-un stat bazat pe drept, sistemul pedepselor reflectate de legislator în legea penală trebuie elaborat luându-se în considerare nivelul de dezvoltare social-politic, economic şi cultural a societăţii într-o perioadă istorică dată. De asemenea, sistemul pedepselor trebuie să reflecte şi concepţia politico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor juridico-penale şi criminologice folosite împotriva contracarării criminalităţii. Dacă am vorbi despre faptul că fenomenele de criză ce se manifestă în dreptul penal pun în evidenţă şi o criză a pedepselor, putem susţine că marile transformări ale legislaţiei penale din sec. al XX-lea s-au cantonat, mai ales, în perimetrul acestei instituţii, astfel căutându-se soluţii din cele mai variate pentru diversificarea, nuanţarea şi eficientizarea mijloacelor respective. Totodată, anume instituţia pedepsei este cea care a reuşit să evidenţieze principiile fundamentale ale egalităţii, personalităţii şi umanismului dreptului penal, reprezentând terenul în ale cărui limite se vor produce şi în viitor principalele încercări şi inovaţii în domeniul represiunii penale. Existenţa cadrului pedepselor în legislaţia penală prezintă o importanţă juridico-penală deosebită. El exprimă, în primul rând, principiul legalităţii pedepselor şi reflectă concepţia juridico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor juridico-penale folosite împotriva fenomenului infracţional. Natura şi cuantumul pedepselor consacrate dau expresie, în acelaşi timp, principiilor fundamentale ale politicii penale şi ale dreptului penal. În fine, prevederea cadrului de pedepse prezintă nu numai un interes teoretic şi politico-legislativ, dar şi un interes practic, reprezentând o orientare a activităţii practice de aplicare şi executare a pedepselor existente. După cum s-a menţionat, sistemul pedepselor într-o legislaţie este determinat de lege. Anume prin lege sunt stabilite limitele generale, cuantumul şi modalităţile ei, condiţii ce necesită a fi îndeplinite pentru a putea fi aplicată. Actualmente, justiţia penală se află într-o situaţie pe care tot mai mulţi autori o apreciază ca pe o criză atât a sistemului, cât şi a mijloacelor de apărare prin aplicarea măsurilor represive.[10] La baza acesteia se află necesitatea de a satisface două cerinţe, şi anume: pe de o parte, nevoia crescândă de a asigura siguranţa şi ordinea socială în faţa valului de creştere a criminalităţii şi a modului violent şi organizat în care aceasta se manifestă, iar pe de altă parte, grija de a asigura respectul drepturilor fundamentale ale omului în activitatea de aplicare şi executare a pedepselor penale. Continua spiritualizare a pedepselor şi grija pentru tratamentul penal al delincvenţilor par să pună sub semnul întrebării justeţea orientărilor politicii penale în ultimii ani. Credem că în acest nou mileniu este necesară tot mai mult elaborarea unei politici penale coerente, participative, care să realizeze o cooperare a societăţii civile şi a justiţiei penale. Necesitatea restituirii autorităţii sistemului penal prin aplicarea sistemului pedepselor penale pentru faptele de o gravitate deosebită trebuie corelată cu dezincriminarea faptelor de un pericol social redus. Singur sistemul penal nu este suficient însă pentru a stăpâni criminalitatea în lipsa unei politici penale preventive, coerente, care să îmbine mijloacele economice, sociale, administrative şi juridice în combaterea acestui flagel social. Printre aceste mijloace, măsurile de siguranţă[11] pot fi o soluţie pentru înlăturarea acelor stări de pericol social ce nu pot fi evitate doar prin aplicarea pedepselor.REFERINŢE LA PROBLEMA PEDEPSEI CU MOARTEA
Valeriu BUJOR, Republica Moldova
Problema pedepsei cu moartea a fost şi rămâne una din cele mai controversate nu numai în teoria dreptului penal, dar şi a altor ramuri de drept. Ea nu lăsa indiferent nici pe cetăţeanul de rând, fiecare având filozofia sa vis-a-vis de aceasta. Savantul nu e moralist, deşi nu e lipsit de moralitate, şi nu e politician. El slujeşte doar adevărul, dezvăluind esenţe şi stabilind legităţi, constată contradicţii şi căuta determinantele fenomenelor studiate. Vorbind despre pedeapsa cu moartea sau despre aplicarea răului şi măsurilor reproşabile în luptă cu un alt rău, cum ar fi criminalitatea, se cere să stabilim, de pe ce poziţii vom vorbi: ale moralei sau ale dreptului? În foarte multe ţări se justifică legitimitatea nu numai a închisorii pe viaţă, dar şi a pedepsei capitale, în calitate de sancţiuni penale foarte grave. De menţionat că Consiliul Economic şi Social al ONU, în Rezoluţia sa 50.84 din 25 mai 1984, a încuviinţat garanţiile pentru apărarea drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea. Garanţiile, punctele nevralgice ale rezoluţiei, relevă că pedeapsa cu moartea nu poate să fie executată decât în cazul în care persoana acuzată de crimă a fost supusă unor probe clare şi convingătoare, şi doar în cazul crimelor premeditate cu consecinţe mortale sau foarte grave. Aşadar, morala nu îndreptăţeşte aplicarea răului şi a metodelor imorale în lupta cu răul. Toate argumentele aduse în susţinerea acestei poziţii se finalizează cu concluzia: aplicarea pedepsei cu moartea nu poate fi moral justificată! Însă în anumite condiţii, dictate de necesităţile sociale şi pentru a salva societatea de haos şi autodistrugere, metodele reproşabile, drastice, inclusiv pedeapsa cu moartea, pot fi justificate în lege şi admise doar în limitele legii. Deci, e necesar a delimita admiterea utilizării metodelor reproşabile de justificarea lor morală.
