Valeriu Bujor şi Octavian Bejan
Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea, Chişinău, 2001
Problema interesului nu este nouă şi cunoaşte o tratare în diverse ştiinţe sociale şi umanistice, cu precădere în sociologie, în politologie şi în psihologie. Mai mult decît atît, interesul este utilizat în diferite cercetări în calitate de categorie metodologică, iar în unele chiar fundamentală. În cunoştinţele teoretice, interesul constituie o categorie ce desemnează stimulul fundamental al activităţii omeneşti şi este privit drept o manifestare a relaţiilor sociale, adică drept un fenomen de natură obiectivă. Cu toate acestea, în criminologie interesul cade sub cercetare în cadrul problemei mecanismului actului infracţional, fiind studiat, prin urmare, preponderent sub aspectul psihologic, subiectiv. De aceea, am iniţiat prezentul studiu pentru a stabili locul acestui fenomen în procesele sociale şi raportul lui cu criminalitatea. Studiul de faţă reprezintă, de fapt, o încercare de a schiţa interesul în procesul lui de devenire, de a determina locul şi semnificaţia lui în cadrul fenomenului numit societate, precum şi de a configura, în ultimă analiză, prisma criminologică de utilizare a categoriei ştiinţifice în discuţie. Din capul locului se impune o definiţie operaţională a conceptului de interes. În această ordine de idei, menţioăm că interesul posedă două aspecte de bază: în primul rînd, el constitue necesitatea conştientizată, iar în al doilea rînd, interesul reprezintă o orientare a activităţii (acţiunilor) umane, care orientare este determinată de condiţiile de existenţă, avînd o singură raţiune – satisfacerea necesităţilor. De aceea, categoria interes trebuie concepută prin prisma celor două aspecte intim corelate. Interesul este primar societăţii şi ia naştere în epoca turmei. Apariţia interesului, adică o conştientizare a necesităţilor de ordin vital indispensabile viabilităţii organismului uman, devine posibilă graţie particularităţilor de constituţie ale omului, căruia îi permit o dezvoltare intelectuală continuă. Interesul, precum am remarcat, ia naştere la o anumită treaptă de dezvoltare a intelectului uman, atunci cînd acesta îi permite omului a fi conştient de necesităţile pe care natura le-a pus la baza vieţii. Interesul apărut are un caracter egoist, particular. Aceasta deoarece necesităţile constituie apanajul unui organism concret, ale individului, nu există necesităţi ,,comune’’, există necesităţi proprii tuturor. Drept confirmare serveşte ideea sesizată şi definită exemplar de filozoful german Artur Schopenhauer, care afirma că ,,orice fiinţă trăieşte şi există pe seama ei şi, prin urmare, mai întîi de toate în sine şi pentru sine’’. De aici rezultă că interesul, ca purtător al necesităţilor, este la fel egoist, individual, adică manifestă concretul, particularul. O dată interesul apărut, evoluţia lui este supusă, esenţialmente, anturajului individului. Condiţiile de existenţă ale individului determină fizionomia interesului acestuia. Astfel, interesul manifestă condiţiile de viaţă ale individului, el reflectă raporturile existente în comunitatea în care trăieşte. Înseşi condiţiile de existenţă (de viaţă) întruchipează relaţiile formate în comunitate în procesul de reproducere a vieţii. Activitatea omului primitiv conţine un singur imperativ: menţinerea vitalităţii. Această vitalitate genera relaţii corespunzătoare şi le conferea conţinutul său. Prin urmare, interesul derivă, pe parcursul întregii istorii, din condiţiile de viaţă, adică din relaţiile apărute în procesul de producere a vieţii, relaţii care au un caracter economic şi spiritual. Atare relaţii reprezintă solamentul social al interesului. Rezultă că metamorfozele ivite în acest solament îşi găsesc reflectare în interes. Interesul este determinat de aceste relaţii. Epoca primitivă este succedată de societate. Apariţia societăţii reprezintă un rezultat al modificărilor survenite în condiţiile de existenţă ale indivizilor, o consecinţă obiectivă a stării de lucruri. Societatea constituie un fenomen distinct, cu o esenţă proprie, esenţă care îşi pune amprenta pe procesele ce decurg în ea. Tocmai de aceea se şi impune evidenţierea trăsăturilor imanente ei. Societatea diferă substanţial de turmă sau de altă comunitate. Coexistenţa socială nu poate fi nici asimilată cu o altă coexistenţă, şi nici confundată. Aşadar, societatea posedă următoarele trei trăsături imanente: 1) societatea nu poate fi redusă la simpla sumă a indivizilor, ea formează un fenomen calitativ nou şi există în temeiul unor legităţi proprii; 2) în societate libertatea personală este limitată; 3) apare interesul general. De precizat că caracteristicile menţionate definesc societatea luate în totalitate, nu separat. În esenţă, societatea poate fi concepută drept un ansamblu de relaţii sociale, stabilite între indivizi, în procesul de satisfacere a necesităţilor şi de realizare a intereselor egoiste. Pcrnind de la faptul că orice coexistenţă umană trebuie privită ca pe un ansamblu de relaţii, putem afirma, referindu-ne la prima trăsătură a societăţii, că dacă turma sau oricare altă comunitate formează o totalitate de relaţii relativ haotice, adică relaţiile interumane au un caracter preponderent incidental, atunci societatea constituie un sistem, un sistem de relaţii coerente, adică relaţii ce se disting printr-un grad sporit de regularitate, însuşire proprie numai unui sistem. Ceea ce înseamnă că procesele care decurg în societate sunt în conformitate cu legităţile proprii acestui sistem, că ele trebuie privite ca ceva obiectiv, că cele derulate în societate sunt derivate ale sistemului şi nu ale unor forţe externe, iar esenţa lor trebuie căutată în sistem, în societate. Dacă în turmă individul era liber să recurgă la orice acţiune în vederea satisfacerii trebuinţelor sau a realizării interesului egoist, atunci în societate este admisibilă doar o anumită gamă de acţiuni. Prin urmare, libertatea personală a individului este supusă unei limitări. Apariţia interesului general este determinată de evoluţia condiţiilor de existenţă ale indivizilor. Conţinutul acestei evoluţii cuprinde divizarea muncii, moment crucial în destinul uman. De menţionat că pe oameni îi uneşte interesul, pe care, prin definiţie îl şi numim general. Astfel, putem trage concluzia că interesul constituie un element important al societăţii, iar cercetarea lui obligă la cunoaşterea societăţii şi viceversa. O dată interesul configurat, în linii generale, se impune definirea crimei şi evidenţierea corelaţiei dintre interes şi crimă. La etapa sălbăticiei, ipostază în care omul apare la origine, fiinţa umană este caracterizată prin trăsăturile sale biologice (este de prisos a menţiona în acest context procesele psihice aflate într-o stare rudimentară). Comportamentul ei este în exclusivitate dictat de instinctele cu care natura a înzestrat-o. Înseşi instinctele derivă din necesităţi de natură vitală, proprii constituţiei biologice a omului. Prin urmare, comportamentul era orientat spre satisfacerea unor atare necesităţi. Acţiunile întreprinse de om în acea etapă erau cele mai diverse, unicul cenz îl constituiau aptitudinile sale fizice şi eficacitatea lor în raport cu ambianţa. Dacă ele erau capabile a atinge scopul – satisfacerea necesităţilor (existenţa cu alte cuvinte), atunci erau valabile, bune, potrivite. Epitetele barbar, neomenesc, necuviincios, criminal etc. nu pot fi atribuite acelui comportament, fiindcă în condiţiile timpului era, de fapt, natural. Omul fiind într-un mediu natural şi acţiona în mod natural, adică aşa cum se obişnuia în acel cadru, deci acţiunile sale erau fireşti. Acelaşi comportament îl manifesta şi în relaţiile cu semenii săi. Dacă era necesar, în vederea satisfacerii necesităţilor, indivizii recurgeau, în relaţiile reciproce, la forţa brută, ciocniri care se încheiau cu exterminarea fizică sau psihică (intimidare). Şi era normal, în firea lucrurilor. În perioada presocială, etapă pur naturală, nu atestăm crime, ele nu existau, la fel cum nu exista binele sau răul. Natura nu operează cu categoriile bine şi rău, crimă şi eroism, ea operează doar cu categoriile există şi nu există, şi cum există. Iar tot ce există este natural, deoarece e însăşi natura. Rezultă că şi comportamentul uman include acţiuni similare, care nu pot fi divizate în criminale şi noncriminale, în afara vreunui criteriu subiectiv. Drept argument poate fi invocată constatarea că la diverse etape, în aceleaşi state, aceleaşi fapte erau privite diferit: dacă la vreo etapă o acţiune era considerată crimă, atunci la alta aceeaşi acţiune era binevenită, aprobată. De asemenea, la aceeaşi etapă într-un stat o faptă este considerată crimă, în timp ce în altul – nu. Aşadar, acţiunile în sine nu sunt criminale sau non-criminale, există altceva care le conferă atare calitate. Orice interes generează o atitudine faţă de lucruri. Această atitudine este în conformitate cu interesul. Criteriul folosit pentru aprecierea lucrurilor îl constituie utilitatea, privită în raport cu interesul. Astfel, luînd ca premisă utilitatea, unele acţiuni sunt calificate drept nedorite în raport cu interesul. Şi dacă interesul personal determină o atitudine personală, atunci interesul general deteremină o atitudine generală. Anume aceasta din urmă şi este acel ceva care conferă acţiunii conţinut fie pozitiv, fie negativ. În consecinţă, interesul general, prin atitudinea sa faţă de anumite fapte, declară unele fapte drept indezirabile, adică periculoase pentru comunitatea dată. Anume ele poartă stigmatul de crime. Este incontestabil faptul că orice acţiune umană are drept scop satisfacerea unei necesităţi, trebuinţe sau realizarea unui interes. Necesitatea, indiferent cum este privită: fie ca trebuinţă, fie ca interes, este inerentă existenţei umane. Necesitatea neconştientizată sau conştientizată (interes) constituie mobilul fundamental al activităţii umane. Totul ce se face se face în vederea atingerii acestor scopuri. Dat fiind faptul că atît crimele, cît şi non-crimele sunt acţiuni similare care diferă doar prin atitudinea pe care o comportă interesul general, putem afirma că crimele au drept scop satisfacerea unor necesităţi sau realizarea unor interese egoiste. Faptele indezirabile stigmatizate drept crime constituie un anumit diapazon în anvergura acţiunilor umane. Acest diapazon formează cadrul crimelor. Cu cît interesul general califică mai multe fapte drept indezirabile, cu atît mai mult şi cadrul crimei se lărgeşte, devine mai voluminos. Amplitudinea cadrului crimelor denotă gradul de limitare a libertăţii personale. Prin urmare, cu cît mai multe fapte sunt considerate drept crime, cu atît mai mult libertatea individului va fi mai afectată: el va fi mai puţin liber. Condiţiile de viaţă ale oamenilor sunt într-o perpetuă modificare. Sub influenţa spiritului creator al fiinţei umane forţele de producţie suportă o dezvoltare continuă, fapt ce implică schimbarea modului de producţie. O dată cu schimbarea modului de producţie apar relaţii sociale noi, care formează o nouă realitate. Fiindcă interesul general derivă din condiţiile de existenţă ale indivizilor, adică din relaţiile proprii unei conjuncturi concrete, rezultă că el, simultan cu condiţiile, se modifică. Interesul general are o atitudine proprie faţă de faptele sociale. În consecinţă, constatăm că, o dată cu modificarea interesului general, se schimbă şi cadrul crimelor, prin urmare, diferă caracterul libertăţii personale. În societate, relaţiile de producţie sunt de aşa natură încît generează interese diferite. La un anumit nivel de dezvoltare a relaţiilor sociale apare necesitatea de a asigura coexistenţa acestor interese, necesitate iminentă în condiţiile create, ce se impun ca un imperativ al realităţii obiecive. În acest moment, apare cu necesitate statul, care este chemat a asigura coexistenţa intereselor particulare. Apariţia statului a reprezentat un interes general. Evident, din acel moment, statul îşi asumă monopolul asupra interesului general. Drept urmare, în competenţa exclusivă a lui intră stigmatizarea faptelor. Acum statul, în vederea asigurării coexistenţei intereselor, decide care fapte trebuie sancţionate şi care stimulate, adică acelea care sunt crime şi care nu. Aşadar, statul este chemat a creea condiţii favorabile pentru realizarea echitabilă a intereselor tuturor membrilor comunităţii sociale, iar apariţia lui a constituit o necesitate obiectivă de a menţine ordinea şi pacea în societate, adică de a menţine o armonie socială. Statul devine acel mecanism (aparat) care exprimă în mod sintetic interesele şi voinţa indivizilor, reglementînd în numele lor cele mai valoroase relaţii sociale. În temeiul destinaţiei conferite, statul reglementează relaţiile sociale, învestind subiecţii raporturilor juridice cu drepturi subiective şi obligaţii obiective. Astfel, statul aşteaptă de la indivizi un anumit comportament, prin care ei, realizîndu-şi interesele şi propriile necestităţi, ar respecta acele limite instituite care nu permit a fi lezate interesele altor indivizi. Statul guvernează în societate prin intermediul dreptului şi este interesat ca legile sale să fie (strict) respectate, iar ordinea de drept şi, deci, condiţiile ce facilitează în modul optim realizarea intereselor membrilor societăţii (cetăţenilor statului) să nu fie schimbată. Nerespectarea legii şi săvîrşirea unei crime se manifestă obiectiv ca o încălcare a ordinii de drept instituită de stat, fiind periculoasă pentru stat, în calitate de agent de administrare, prin prejudiciul politic cauzat intereselor puterii publice. Aceeaşi diferenţă de interese menţionată, coroborată cu natura fiinţei umane, este fatală şi pentru evenimentele ce urmează. Treptat, statul începe să fie perceput ca un mijloc de realizare, de impunere a interesului particular. Oamenii devin conştienţi de faptul că prin intermediul statului pot fi realizate (impuse) propriile interese. Totuşi, interesul particular iniţial obţine acces la stat doar în anumite condiţii. Pentru ca interesul particular să obţină acces la stat a fost necesar a ridica acest interes la un rang general. Cu alte cuvinte, evenimentul a avut loc doar atunci cînd majoritatea membrilor au interpretat un interes particular ca pe unul general. În condiţiile existente, un atare interes particular părea general prin faptul că el convenea majorităţii, care însă nu era general. Apare un nou interes – interesul dominant. Interesul dominant reprezintă interesul particular ridicat la rang de general şi el nu trebuie confundat nici cu unul, nici cu altul. Din momentul dat, statul realizează stigmatizarea faptelor de pe poziţiile interesului dominant. Astfel, interesele care contravin interesului dominant, adică pun în pericol existenţa acestuia, sunt calificate drept crime. Însuşi statul devine un aparat care apără interesul dominant prin normele juridice edictate, adică creează condiţii favorabile realizării lui, iar dreptul, apărut în consecinţă şi care are ca izvor interesele, în primul rînd, economice şi politice ale acelora care deţin puterea, reprezintă voinţa acestora ridicată în rang de lege. Prin urmare, crimele sunt comise pentru a realiza un interes particular neglijat de interesul dominant. Fiind o experesie a relaţiilor sociale existente ele sunt determinate de însăşi societatea în care se produc, mai bine zis de relaţiile sociale prezente aici. Într-adevăr, o dată ce individul acţionează în vederea realizării vreunui interes, iar acesta este determinat de condiţiile de viaţă ale individului, adică de relaţiile sociale existente, rezultă că crimile au un substrat obiectiv, sunt determinate de relaţiile sociale prezente. Astfel, crima constituie o categorie criminologică utilizată pentru a indica un raport social real – samavolnicia individului, adică negarea de către un individul izolat a valorilor sociale dintr-o societate concretă. Crima reprezintă o negare a intereselor şi voinţei exprimate în lege şi apărată de stat, manifestîndu-se prin realizarea samavolnică şi ilicită a propriei voinţe şi a propriilor interese. Crimele atestă, de fapt, decalajul dintre interesul general şi interesul dominant. De aceea, cu cît statul, realizînd interesul dominant, va neglija mai mult interesele particulare neexprimate de interesul dominant, cu atît mai mult membrii societăţii vor fi impuşi să şi le realizeze samavolnic. Atare realizare nu poate fi calificată decît ca o atitudine de negare a ordinii existente, de contestare a ignorării pe care o manifestă statul. Individul este impus de condiţiile create de stat, prin reglementarea relaţiilor, la samavolnicie. De aceea, prin crimă, spre deosebire de alte încălcări de lege, individul, realizîndu-şi interesul egoist, nu pur şi simplu încalcă legea. El neagă, prin fapta sa, legea, neagă dreptul subiectiv al altui individ, neagă interesul acestuia din urmă, instaurîndu-şi propriul interes şi propriul ,,drept’’. Totodată, individul neagă, prin fapta sa, obligaţiunea de a respecta legile statului, neagă voinţa acestuia, adică voinţa proprie (individuală) o contrapune voinţei ,,generale’’, interesul egoist îl contrapune interesului ,,general’’, samavolnicia – dreptului. Tocmai de aceea este veridică afirmaţia precum că criminalitatea constituie un proces de modificare, de dezorganizare a sistemului relaţiilor sociale prin care se manifestă atitudinea de negare a ordinii de drept. Crimele, în ansamblu, formează un proces orientat spre dezorganizare, modificare a acelor relaţii sociale care nu permit individului prin ordinea instituită de a-şi realiza interesele particulare. Aşadar, atît timp cît statul, realizînd interesul dominant, va ignora celelalte interese din societate, orice ,,luptă’’ contra criminalităţii va fi zadarnică. Prezentul studiu este, indiscutabil, lipsit de unele deficienţe. Ideea a constat doar în schiţarea unei perspective metodologice şi nu în realizarea unei cercetări finite, activitate, de altfel, dificilă. Sistemul înfiripat se vrea a fi o construcţie ipotetică, în stare a suscita interesul şi disputele ştiinţifice, care ar conduce la elucidarea problemei puse în discuţie.
