Aviz, la lucrarea criminologului Octavian Bejan,
Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, Chişinău, 2009.
RÉSUMÉ
Par la présente recension est présenté l’ouvrage du criminologue Octavian Bejan La réalisation des recherches criminologiques théoriques qui a vu la lumière en 2009. On constate la valeur de l’ouvrage dont l’auteur a apporté sa contribution importante au développement de la méthodologie et théorie de la science. L’ouvrage est recommandé en tant que solide support scientifique et méthodologique aussi pour les jeunes chercheurs que pour tous les criminologues, ainsi que pour les chercheurs de toutes les branches de la science. Prin prezenta recenzie este prezentată lucrarea criminologului Octavian Bejan Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, care a văzut lumina tiparului în anul 2009. Se constată valoarea lucrării prin care autorul şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea metodologiei şi teoriei ştiinţei. Lucrarea este recomandată ca solid suport ştiinţific şi metodologic atât tinerilor cercetători cât şi tuturor criminilogilor, precum şi ercetătorilor din toate celelalte ramuri ale ştiinţei. Saltul calitativ s-a produs – o lucrare ştiinţifică fundamentală a văzut lumina tiparului, şi anume: monografia Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, apărută în 2009 la Chişinău, autorul ei fiind Octavian Bejan. Un asemenea eveniment remarcabil merită o atenţie specială, din care motiv ne-am propus să o supunem unei examinări minuţioase. Realizarea autorului este cu atît mai valoroasă, cu cît ea privește materia metodologică, adică cel mai dificil domeniu de cercetare ştiinţifică, în care puţini cercetători autohtoni s-au hotărît să păşească, iar încă şi mai puţini au reuşit să obțină rezultate notabile. Din cîte cunoaştem noi, într-o serie de discipline ştiinţifice nu există, în genere, realizări metodologice, printre care se numără şi criminologia. De fapt, lucrarea în cauză se evidenţiază nu numai în planul metodologiei, ci şi teoriei știinţei. După părerea noastră, această lucrare, această realizare pune criminologia în rîndul ştiinţelor cu autoritate în domeniul teoriei şi metodologiei ştiinței, precum fizica (de exemplu, Bacon sau Einstein) sau matematica (de exemplu, Poincaré). Ca să fim bine înţeleși, precizăm că, deși lucrarea este de criminologie, ea are aplicativitate în toate ramurile ştiinţei, adică ea are o valoare general-ştiinţifică. Deci, putem ţine în mîni încă o dovadă că şi celelalte ramuri ale ştiinței, inclusiv cele din ciclul socio-umanist, pot contribui la dezvoltarea cunoașterii metodologice și de teorie a ştiinţei, pe lîngă filozofie (Aristotel, Descartes, Spinoza, Kan, Comte, Popper, Khun etc.). Reamintim colegilor noștri savanţi, cu mîndrie, că noi am prevăzut venirea inevitabilă a unui asemenea moment, acum 7 ani, cu ocazia primei conferințe autohtone dedicate ştiinţei criminologice. Atunci preziceam: „Trecem printr-o perioadă în care vor fi supuse revizuirii chiar problemele conceptuale ale criminologiei, cum ar fi metodologia ştiinţei, locul şi rolul acesteia în sistemul ştiinţelor, obiectul şi scopul criminologiei” (Unele probleme ale criminologiei în Republica Moldova, în „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”, Chişinău, 2002, p. 17). Să trecem acum la o analiză punctuală și progresivă. În primul paragraf „Asigurarea ştiinţifică a vieţii sociale” al primului capitol „Știinţa criminologică”, autorul vine cu o exactă concepție a „sistemului de asigurare ştiinţifică a vieții sociale alcătuit din trei componente principale, respectiv obţinere, transmitere și aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice în viaţa curentă a societăţii” (pag. 14). Într-adevăr, din momentul în care individul devine homo sapiens, el nu mai acţionează în baza instinctelor, ci se conduce de cunoştințe. În epocile anterioare cunoștințele erau transmise din tată în fiu, acum însă există aşezăminte sociale care efectuează transmiterea cunoştinţelor (scoli primare, scoli profesionale, universități etc.). Dascălii nu iau, desigur, cunoştințele din pod, ele sunt produsul activității ştiințifice. În așa condiții piatra de temelie este cercetarea ştiințifică, care şi asigură celelalte verigi cu cunoştințe. În continuare, autorul descrie specificul fiecărui actor din sistemul de asigurare ştiințifică a vieții sociale, respectiv cercetătorul, profesorul şi practicianul. El arată cum calitățile principale ale fiecăruia sunt legate sau reies din esența menirii pe care o are, adică a activității ce trebuie să fie îndeplinită. Asigurarea criminologică a activității de prevenire şi contracarare a criminalității este construită după modelul activității de asigurare ştiințifică a vieții sociale, pentru că ambele au aceiaşi esență şi misiune socială. Acest portret al activității criminologice îl găsim în paragraful doi „Asigurarea criminologică a activității anti-crimă” al primului capitol. În priumul rînd, se cere menționat că activitatea criminologică este un domeniu necercetat în criminologia națională, iar în criminologia mondială nu a produs pînă acum o concepție închegată, bine sistematizată. Concepția propusă în lucrarea recenzată constituie fundamentul pentru cercetări criminologice bine orienate în problemă și presupunem că de acum încolo va începe să se dezvolte cu adevărat acest domeniu criminologic. Subliniem, acesta este un exemplu care demonstrează cum cunoștințele fundamentale fac posibilă o cercetare aplicativă amplă. Pînă acum cercetările aplicative în domeniu erau modeste şi fragmentare, fiindcă nu exista un fundament teoretic adecvat. Autorul ne propune (pag. 23-24) o enumerare a sarcinilor principale ale fiecărui actor al sistemului de asigurare criminologică a vieții sociale, adică criminologul-cercetător, criminologul-profesor și criminologul-practician, la care nu putem decît să subscriem, iar criminologii, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară, ar trebuie să le țină minte. Totodată, corect se menționează că există o serie de sarcini comune, şi anume: „(1) optimizarea sistemului de asigurare criminologică a vieții sociale; (2) îmbunătățirea interacțiunii dintre actorii acestui sistem; (3) promovarea socială a criminologiei; (4) educația criminologică a populației”. De-a lungul anilor, criminologii au adus numeroase argumente în favoarea dezvoltării activității criminologice. Din păcate societatea noastră a rămas surdă la aceste apeluri, din care cauză plătește un tribut mare – criminalitate de proprții şi insecuritate criminologică şi pentru societate, şi pentru fiecare membru. Dar poate că legătura cauzală porneşte din alt punct, de la faptul că membrii societății sunt orientați să-şi realizeze interesele prin mijloace criminale și, deci, în aceste condiții, ei privesc criminologia ca o amenințare a intereselor lor egoiste? În orice caz, autorul mai adaugă un argument, menționînd (pag. 19): „Depistarea mijloacelor de a schimba vectorul orientării omului cade în sarcina ştiințelor socio-umane și, în special, a criminologiei menită a procura remediul la unul dintre cele mai destructive comportamente umane – crima, alături de sociologie care studiază războiul.” Este adevărat că societatea noastră trece prin clipe grele, iar sărăcia a devenit o stare cronică. Cu toate acestea, așa cum am afirmat în repetate rînduri la reuniuni ştiințifice, în adresările și discuțille cu factorii de decizie, lucrări ştiințifice și interviuri acordate reprezentanților mijloacelor de informare în masă, alocarea de resurse cercetării ştiințifice, şi în mod prioritar celei criminologice, dat fiind nivelul actual al criminalității, nu poate fi evitată sau cum observă autorul „cercetarea nu mai trebuie să fie privită ca un lux care transcede nevoile primare, ci ca o necesitate existenţială a societăţii, altfel spus finanţarea ei nu este o risipă, ci o investiţie în buna funcţionare a sistemului social” (pag. 26). La începutul paragrafului I „Cercetarea ştiințifică” din capitolul II „Cunoașterea criminologică”, ne atrage atenția următoarea idee lansată de autor: caracterul obiectiv al apariției cunoașterii ştiinţifice rezultă din modul de funcţionare a gîndirii (pag. 36). Se afirmă, deci, că descoperirea metodei ştiinţifice nu a fost o întîmplare sau un noroc, dimpotrivă, ea are un caracter legic, adică ea este un rezultat inevitabil, care putea fi cel mult încetinit de niște condiții neprielnice. În pofida aparenților, am putea spune că legătura dintre rațiune și cunoașterea ştiințifică ascunde încă multe necunoscute. Pentru autor această legătură este indisolubilă şi esenţială. Atunci trebuie să ne întrebăm dacă este corect să identificăm cunoaşterea ştiinţifică cu metoda empirică? Autorul ne prezintă un argument solid, observînd că orice vietate are capacitatea de cunoaştere empirică (chiar dacă elementară) şi totuşi nici una nu e capabilă la cunoaștere ştiinţifică, pentru că le lipseşte anume dimensiunea teoretică, adică capacitatea de abstracție (pag. 37). O noutate ştiințifică este şi viziunea autorului în privința deducției şi inducţiei (pag. 43 și următoarele). El propune a aborda această problemă metodologică (și logică!) prin prisma dimensiunii generalului și particularului a lumii, pe care el le consideră principii universale de organizare și funcționare a lumii. Autorul deschide perspectiva propusă cu ajutorul unor exemple simple şi clare. De altfel, autorul afirmă că principiile logice sunt principii de maximă generalitate de organizare şi funcționare a universului, numai că ele sunt formulate în așa mod ca să servească drept procedee de cunoaştere. Această înlănțuire de idei demonstrează, pentru a recurge la un exemplu, rigurozitatea şi coerenţa studiului, căci ideile sunt legate între ele și reies una din alta. În această ordine de idei, să observăm, de asemenea, că autorul a afirmat modelarea gîndirii umane după chipul realității. Noi nu întîmplător am prezentat exemplul precedent. Aşa se întîmplă că dacă cineva citește la repezeală o lucrare care conține multe cifre, atunci el are impresia că ea este bine argumentată, empiric, chiar dacă cifrele au cel mult o slabă legătură cu afirmațiile făcute şi, invers, dacă el citește fără să prătundă adînc o lucrare care nu abundă în cifre, atunci lui i se creează impresia că ea nu este suficient argumentată, în timp ce ea este tocami bine argumentată, ba chiar ea poate conține fapte puține, unele neexprimate prin cifre, dar solide. Vorbind despre principiile universale de organizare şi funcționare a lumii, pe care autorul le consideră deosebit de importante în cunoașterea ştiinţifică, întrezărim o nouă perspectivă în cunoașterea lumii. Autorul a apelat frecvent în cursul lucrării la acest procedeu pentru a explica diferite fenomene, inclusiv de interes îngust criminologic. Totodată, el a arătat de o manieră indetă legături care străbat lumea, conferindu-i unitate. Ne face plăcere să constatăm că autorul împărtăşeşte opinia noastră precum că cele mai importante lucrări, cel puțin din domeniul social, sunt teoretice. Șirul exemplelor enumerate de autor poate fi prelungit şi prelungit. Vom menționa unul dintre ele, care este original. Empiriştii ar trebui să se întrebe de ce lucrarea cosiderată că definește ştiința prin latura ei empirică are un caracter pur teoretic? Este vorba despre lucrarea Discurs asupra spiritului pozitiv, elaborată de Auguste Comte. Reprezintă o inovaţie ştiinţifică tehnica propusă de autor în studiul metodologic. Autorul a efectuat o analiză sistemică şi detaliată a unor lucrări ştiinţifice. Această tehnică schimbă nu numai abordarea tradiţională din cunoaşterea metodologică, dar, presupunem, şi dezbaterile dintre cei care susţin, în ştiinţa naţională, caracterul exclusiv empiric al cunoaşterii ştiințifice şi cei care pledează pentru o cunoaştere teoretico-empirică, în care îşi au locul tot felul de cercetări: pur empirice, pur teoretice, teoretico-empirice sau empirico-teoretice. Rămîne de menţionat că, de această dată, argumentele invocate de autor sunt empirice, adică autorul s-a plasat pe aceeaşi lungime de undă ca şi oponenții săi pentru a se face înţeles şi ele confirmă din plin afirmaţiile celor care se situează pe aceleași poziții metodologice. Din cele prezentate în al doilea paragraf, întitulat „Cunoașterea criminologică”, al acestui capitol, vom începe prin a remarca diferența făcută de autor între natura contracarării şi cea a prevenirii criminalităţii. Astfel, contracararea este calificată drept o reacţie instinctuală, iar prevenirea – o reacție raţională faţă de criminalitate (pag. 59-60) şi nu putem să nu-i dăm dreptate. Reacția violentă este înscrisă într-adevăr în instinctele individului, în timp ce prevenirea presupune o anumit nivel de dezvoltare a inteligenții, a cunoașterii şi o conştietizare a faptului că numai prin mijloace represive societatea nu poate face față criminalităţii. În continuare (pag. 67 şi următoarele) autorul propune două clasificări ale cercetărilor criminologice, după metoda aplicată (teoretice și empirice) și după scopul urmărit (metodologice, fundamentale și aplicative), subliniind că există atît forme pure, cît şi mixte de cercetare criminologică, toate acestea fiind ilustrate prin exemple, selectate din literatura de specialitate. Discuțiile cu privire la natura ştiinţei criminologice nu încetează chiar de cînd ştiința a început să se înghege. Și în criminologia naţonală există diferite păreri. Și noi ne-am expus viziunea într-o serie de lucruri, dar și cu ocazia discuțiilor dintre criminologi, dar şi cu specialiştii din alte domenii care s-au arătat dornici să se implice în domeniul criminologic (domeniu prost cunoscut de majoritatea penaliștilor). De fiecare dată noi am subliniat că ne plasăm pe paradigma sociologică de soluţionare a problemelor criminologice, ceea ce nu înseamnă însă că am negat aspectele psihologice sau juridice ale crimei. Pentru a completa șirul lung al argumentelor, în lucrarea recenzată, autorul repune în discuție problema prin prisma propriului obiect de investigație, atrăgînd atenția că o cercetare criminologică particulară poate fi predominant psihologică sau juridică, dar „în esenţă şi în fond cunoașterea criminologică este de natură sociologică” (pag. 75), fapt care impune aplicarea metodelor adaptate studiului psihologic sau juridic, ele fiind împrumutate din ştiințele respective. Această situaţie este prezentă în majoritatea ramurilor ştiinţelor, dacă nu în toate, și totuși nimeni nu le pune la îndoială caracterul (a se vedea, bunăoară, exemplele prezentate în lucrare, pag. 74-76). Am vrea să scoatem în evidență originalitatea deosebirii făcute de autor între metodele empirice și cele teoretice. Conform lui, metodele empirice de cercetare criminologică sunt de natură senzorială (pag. 77), ele nu fac decît să întruchipeze organele senzoriale şi aptitiudinile fizice ale cercetătorului sau individului. Pe de altă parte, metodele teoretice sunt de natură raţională și au menire de a cunoaşte acele laturi care sunt intangibile în mod fizico-senzorial pentru cercetător. El precizează: „Ca o cunoaștere pur empirică să fie posibilă ar trebui ca o simplă reprezentare a realităţii în creierul individului să fie suficientă” (pag. 78). Să ne întrebăm de ce un fenomen care este privit de mai mulţi indivizi este interpretat în mod diferit? Din cauza deosebirii dintre organalele lor senzoriale sau, mai degrabă, a modului în care ei pun acest fenomen (ceea ce percep) în relaţie cu alte cunoaștinţe despre alte fenomene, ceea ce înseamnă deja o acțiune teoretică, nu empirică? În știință se poartă discuții privind caracterul diverselor ramuri ale ştiinţei. De exemplu, unii cercetători autohtoni susțin că există ştiinţe teoretice (matematica) şi altele experimentale (criminologia). Autorul însă propune o viziune diametral opusă, pe care noi o împărtăşim, şi anume: nu există ştiinţe teoretice şi ştiinţe experimentale, ci toate ştiințele sunt teoretico-empirice, diferă numai proporţia în care ele sunt teoretice ori empirice (pag. 78). Din proprie experiență, putem spune că în cadrul cercetărilor noastre am studiat literatură de specialitate din multiple ramuri ale ştiinţei (drept, criminalistică, psihologie, sociologie, antropologie, politologie, istorie, economie, psiho-sociologie etc.) şi în fiecare am descoperit şi abordări teoretice, și abordări empirice. Cît priveşte criminologia, autorul consideră, în timp ce noi ne exprimăm acordul în această privință, că ea este mai degrabă teoretică decît empirică, din cauza obiectului specific de studiu pe care ea îl are, aducînd un șir de argumente. Îi lăsăm pe cititori să le descopere și să reflecteze mai profund asupra acestui subiect deosebit de important sub aspect metodologic pentru ştiința criminologică. Mai subliniem din acest paragraf, definiția proprie dată de autor cercetării criminologice şi concepția structurii unei investigaţii criminologice. Următorul capitol este întitulat „Cercetarea criminologică teoretică”. În paragraful „Metodele, sarcinile şi principiile cercetării criminologice teoretice” autorul ne ajută să înțelegem şi mai bine diferenţa dinre cercetările criminologice teoretice și cele empirice. De exemplu, sarcinile principale ale cercetării empirice constau în „(1) colectarea datelor despre fenomenele criminale sau activitatea criminologică şi (2) testarea cunoștințelor teoretice și a creaţiilor știinţifice, prin metodele proprii cercetării empirice” (pag. 98), în timp ce cercetările criminologice teoretice urmăreşte, în principal, „(1) elaborarea teoriilor criminologice, (2) formularea legilor criminologice, (3) elaborarea conceptelor şi definițiilor criminologice, (4) interpretarea datelor privitoare la fenomenele criminale şi activitatea criminologică, precum și (5) elaborarea măsurilor de control criminologic asupra criminalității și de dezvoltare a activității criminologice” (pag. 86). Ne vine ușor să-i dăm dreptate autorului, cînd încercăm să ne imaginăm, de exemplu, cum poate fi elaborată o teorie prin metode empirice. Prin metode empirice putem cel mult să strîngem nişte date, care prin ele însele nu ne spun nimic, fără a fi puse în relație cu alte cunoştințe, operație care este pur teoretică. Sau, cum observă autorul, elaborarea unei metode anti-crimă reprezintă o activitate prin definiție teoretică, căci ea urmăreşte crearea a ceva ce nu există în realitate, în timp ce metodele empirice încearcă să descopere ceea ce există în realitate. Cît priveşte expirimentarea acestor invenții, ea este dificilă sau imposibilă pentru cercetător, în special cînd este vorba despre experimente sociale. Aici se mai cere o precizare. Mulți consideră că o fundamentare empirică înseamnă o trimitere la cifră sau la un fapt oarecare. O afirmație ştiinţifică poate însă fi fundamentată empiric chiar dacă nu există nici una, nici altul. Cunoştiinţele rămîn deseori în ştiinţă sub formă de enunţuri, nu de cifre sau fapte. De aceea, dacă cititorul nu este familiarizat cu materia, atunci el are impresia că lucrarea reprezintă o pură fantezie a autorului, cu toate că, în realitate, ea este o lucrare teoretică, însă cu caracter ştiinţific, pentru că a plecat de la fapte, chiar dacă exprimate prin enunţuri. La capitolul inedit ştiinţific, adăugăm şi modul de concepere a elementelor constitutive ale unei teorii şi legi criminologice, precum şi clasificarea teoriilor criminologice propusă de autor. Aceste cunoştinţe ne arată care este constituţia internă a teoriilor şi legilor criminologice, dar şi, în general, ştiinţifice. Perla lucrării o constituie, dacă ni se permite o expresie artistică, conceperea unei noi metode de cercetare ştiinţifică – metoda abstract-constructivă (pag. 98). Dacă elaborarea unei explicaţii generale reprezintă vîrful cunoaşterii ştiințifice, atunci elaborarea unei metode de cercetare constituie vîrful cunoaşterii metodologice. Astfel, ştiinţa criminologică se poate înscrie printre foarte puținele ramuri ale ştiinţei în care a fost propusă o metodă de cercetare de valabilitate general ştiinţifică. Mai mult decît atît, autorul propune o explicare a principiului de acțiune a unei alte metode generale de cercetare ştiințifică – metoda ipotetico-deductivă (pag. 100), elaborată de marele om de ştiință Albert Enstein, teoretician şi el. De altfel, majoritatea somităților ştiințifice au fost teoreticieni, fapt care cu greu poate fi calificat drept întîmplător şi ar trebui să-i pună pe gînduri pe metodologi. Dacă tot vorbim de metodele de cercetare, vom remarca originala defiție dată de autor metodei axiomatice, care răspunde, în opinia noastră, cerințelor înaintate față de o definiție ştiințifică: reflectă esența, este concisă, este clară şi totodată cuprinzătoare (pag. 101). Autorul dă o ripostă solidă celor care se concentrează asupra testării teoriilor în detrimentul aspectului elaborării lor. El avertizeză: „A respinge cunoașterea proceselor cognitive înseamnă, de fapt, a le considera incognoscibile sau invariabile” (pag. 107). Pe bună dreptate, ca să testăm ceva trebuie mai întîi să avem ce testa. Pe de altă parte, este greu de acceptat că capacitatea de cunoaștere nu se poate dezvolta, în timp ce este în mod general recunoscută dezvoltarea realităţii în toate celelalte privințe? De fapt, numai cînd observăm că arsenalul metodelor se lărgește permenant, chiar dacă foarte lent, ne dăm seama că sînt posibilități de dezvoltare. Paragraful II a fost rezervat pentru „Desfășurarea cercetării criminologice teoretice.” Este foarte straniu că literatura de metodologie ştiințifică nu include, din cîte cunoaștem noi, lucrări dedicate problemei procesului de efectuare anume a unei cercetări teoretice. Poate că subiectul este destul de dificil încît să-i descurajeze sau să-i pună în neputință pe cercetători. În schimb întîlnim asemenea lucrări pentru cercetările empirice. Autorul a numit etapele desfășurării unei cercetări criminologice teoretice, a descris fiecare dintre ele, precum şi a explicat o serie de aspecte legate de aceste acțiuni de cercetare. Mai mult decît atît, autorul ne indică specificul procesului de cercetare teoretică în cazul aplicării metodei abstract-construtive şi a cele ipotetico-deductive. Salutăm deci reuşita autorului de a pune începutul şi fundamentul cercetărilor în această direcție. Ultimul paragraf al capitolului III, întitulat „Verificarea rezultatelor cercetărilor criminologice teoretice”, vine şi el cu un şir de noutăți ştiințifice de valoare. Astfel, autorul propune o sistematizare și o tratare de mare calitate a metodelor de verificare a rezultatelor cercetărilor criminologice teoretice, care are valabilitate nu numai pentru criminologie, ci şi pentru celelalte ramuri ale ştiinţei. Atragem atenţia cititorului asupra faptului că, după cum o demonstrează autorul, există o pluritate de metode de verificare teoretică a rezultatelor cercetărilor criminologice teoretice, iar noi am spune şi a celor empirice. Deci, nici în această privinţă cercetarea ştiințifică nu se poate nicidecum lipsi de metodele teoretice, de data aceasta a celor de verificare. Să luăm ca exemplu ceva mai pe înţelesul tuturor, adică metoda verificării logice. Numai că autorul observă că verificarea logică este de natură internă, însă există și posibilitatea unei verificări care vizează legăturile externe (numită corelativă). Tot în acest paragraf autorul ne propune o interesantă discuţie în privința verificării rezultatelor cercetărilor criminologice teoretice. El susține că nu se justifică impunerea acestei activităţi în sarcina cercetătorului care le-a efectuat, aducînd un şir de argumente, de diferit ordin. Noi împărtăşim același punct de vedere, aşa cum am afirmat în repetate rînduri. De exemplu, există raţionamente logice care au o riguzitate atît de mare încît concluzia nu poate stîrni nici o îndoială, altfel spus ea este evidentă (pag. 146). În o așa situație nu mai este necesară şi o verificare empirică a unei asemenea afirmații. Încă un exemplu. Ca să impunem obligativitatea verificării empirice trebuie ca această metodă să fie absolut sigură sau, în cel mai rău caz, să aibă un mare grad de siguranţă. Putem, deci, să afirmăm acest că metoda empirică răspunde acestei cerinţe? Un cercetor avizat ştie răspunsul, restul îl pot afla citind lucrarea recenzată. În încheiere vom susține că, conform părerii noastre, prin lucrarea Realizarea cercetărilor criminologice teoretice, criminologia şi-a adus cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea metodologiei şi teoriei ştiinţei. Considerăm că această lucrare poate fi considerată ca un excelent „manual” pentru tinerii cercetători, dar poate că şi pentru cei cu mulţi ani şi puţină pregătire metodologică, din care motiv o recomandăm tuturor criminologilor și penaliștilor, precum și cercetătorilor din toate celelalte ramuri ale ştiinţei.Valeriu BUJOR, doctor, conferenţiar universitar,
preşedinte al Asociaţiei Criminologilor din Republica Moldova
Revista LEGEA ŞI VIAŢA nr.6/2010
