Bejan O., Bujor V. Criminalitatea profesională.
Editura LYCEUM, Chişinău, 1999, 39 p. ISBN 9975-939-00-7
Profesionalismul criminal nu constituie o achiziţie recentă a societăţii umane. Acest fenomen îşi are obârşia într-un trecut îndepărtat, deşi a cunoscut o ascensiune deosebită în ultimele secole, odată cu dezvoltarea urbană intensă.
Tipul criminalului profesionist şi termenul de criminal profesionist a apărut, pentru prima dată, în practica luptei contra delincvenţa, la începutul secolului al XIX-lea, fiind utilizat de şeful Siguranţei franceze Eugene Francoi Vidocq. El îi numea criminali profesionişti pe cei care comiteau sistematic furturi, escrocherii şi alte infracţiuni contra averii şi care posedau o deosebită abilitate şi măiestrie de comiterea lor.
În doctrină, tipul de criminal profesionist a fost desprins, pentru întâia oară, în tipologia aprobată la congresul Uniunii Internaţionale a Criminaliştilor, desfăşurat la Heidelberg în 1897. Iniţial, acest concept viza trăsături precum nedorinţa de a renunţa la activitatea criminală, utilizarea anumitelor deprinderi şi înverşunarea.
Începând cu Cesare Lombroso, cercetătorii evidenţiau că principala sferă de manifestare a profesionalismului criminal sunt infracţiunile patrimoniale (în orice caz, putem spune că ele au un substrat cupidant). Se aprecia, de regulă, că purtătorii profesionalismului criminal se disting printr-o dezvoltare intelectuală suficientă, o subcultură pronunţată (argou, tatuaj, norme de comunicare cu „ai lor” şi „străinii”, tendinţă spre întrajutorare etc.), specializarea pe infracţiuni de un anumit tip şi anumite metode de comitere şi de tăinuire. De altfel, asemenea constatări au fost confirmate, în repetate rânduri, de cercetările concrete efectuate.
Trebuie precizat, de la bun început, că terminologia utilizată pentru desemnarea acestui tip de criminalitate este, propriu-zis, convenţională. Evident, termenul de „profesie” presupune o activitate socialmente utilă şi oficial încuviinţată, are un caracter pozitiv şi nu aduce atingere intereselor şi drepturilor legitime ale membrilor societăţii, fapt care însă nu se pretează la activităţi criminale. Dincolo de atare semnificaţie, profesiunea are drept trăsături permanenţa, sursă de bază a veniturilor etc., trăsături pe care le regăsim şi la anumite manifestări criminale. De aceea, acest termen este preluat de criminologi, în scopuri operaţionale, pentru desemnarea unui fenomen infracţional specific, el reflectându-1 adecvat. Doar că în criminologie i se conferă o însuşire distinctă – caracter criminal.
Tocmai de aceea, termenul „criminal profesionist” trebuie înţeles în sensul că pentru criminalul în discuţie comiterea de infracţiuni constituie o „profesie”, dar nu în sensul de a se distinge printr-o anumită „perfecţiune”. Or, nu putem vorbi de aşa ceva în cazul criminalilor profesionişti începători. Prin urmare, calificativul „profesionist” indică, în principal, caracterul de „profesie” al activităţii ilicite a infractorului.
Criminalitatea profesională constituie un tip de criminalitate ce se manifestă printr-o permanenţă a activităţii criminale a participanţilor (practicarea sub formă de îndeletnicire), activitate ce constituie principala sursă a veniturilor lor şi necesită o specializare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor (metodelor şi mijloacelor de comitere a infracţiunilor), precum şi apartenenţa criminalilor, care posedă o anumită specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal relativ închis şi ierarhizat.
Acest tip de criminalitate nu trebuie confundat cu cel al recidiviştilor, întrucât nu orice recidivist, este neapărat un criminal profesionist, precum şi nu orice criminal profesionist este un recidivist, dat fiind caracterul latent deosebit al unor feluri de activităţi infracţionale, practicate ca îndeletnicire.
Profesionalismul criminal are drept principale trăsături:
- activitate criminală permanentă (îndeletnicire criminală);
- gen identic de activitate criminală (specializare);
- anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi (calificare);
- infracţiunile – sursă de bază a veniturilor;
- integrare în mediul criminal.
De menţionat că specializarea presupune comiterea infracţiunilor de un anumit tip şi utilizarea unor anumite mijloace şi metode de săvârşire a infracţiunilor (numai infracţiunile de furt cunosc peste 25 de modalităţi de comitere şi, respectiv, tot atâtea specializări). Integrarea în mediul criminal comportă adoptarea subculturii criminale, împărtăşirea criteriilor de ierarhizare, respectarea statutelor ierarhice etc.
Din punct de vedere al manifestării, criminalitatea profesională cuprinde faptele penale comise de persoane a căror activitate infracţională poartă trăsăturile profesionalismului criminal. În esenţă, criminalitatea profesională reprezintă un fenomen social negativ care rezidă în asigurarea existenţei pe cale criminală, adică activitatea criminală este sursa de existenţă pentru unii indivizi. De aceea, în situaţia în care unele trăsături ale profesionalismului criminal se manifestă mai puţin pregnant, trebuie să ne conducem după acest indiciu esenţial.
În categoria criminalilor profesionişti cercetătorii includ şi persoanele cu funcţii de răspundere care comit unele infracţiuni cu caracter economic. Este vorba de acei funcţionari care, folosindu-se de funcţia deţinută, comit sistematic anumite infracţiuni cu caracter economic, asigurându-şi pe această cale un venit suplimentar, relativ constant. Sunt discutabile asemenea teze. În primul rând, în cazul de faţă lipseşte una dintre însuşirile fundamentale ale criminalilor profesionişti – integrarea în mediul criminal. E puţin probabil că funcţionarii vizaţi aparţin mediului criminal, împărtăşesc subcultura criminală, respectă tradiţiile, obiceiurile şi normele de conduită criminale, se bucură de anumite statusuri în ierarhia stabilită în lumea interlopă, cunosc şi utilizează argoul, poartă tatuaje cu semnificaţie criminală etc. Nu mai puţin probabil este şi prezenţa autoidentificării cu lumea criminală. Bănuim că persoanele în discuţie nu acceptă şi, cu atât mai mult, nu împărtăşesc „filosofia” criminală promovată de infractorii profesionişti, acea viziune specifică denaturată asupra lumii. Ei nu au nici conştiinţa profesionalismului criminal proprie infractorilor profesionişti. Pentru un infractor profesionist activitatea sa criminală constituie „substanţa” vieţii, de unde şi stilul criminal de viaţă şi o anumită conştiinţă (ostentativă) a faptului, pe când funcţionarul în cauză este orientat, în principal, spre valori (activitate, norme etc.) socialmente acceptate, iar aspectul fraudulos este perceput drept secundar, episodic şi refulat în inconştient, fiind justificat în modul cel mai diferit, dar în termeni social acceptabili, în al doilea rând, nu credem că poate fi vorba, în sensul propriu-zis al termenului, de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice, deşi sunt aplicate, evident, metode ilicite (de cele mai multe ori, ele apar la iveală de la sine în chiar procesul activităţii sau prin efectul de inversie). Probabil, în atare situaţie, ar fi mai potrivit să vorbim doar de comiterea relativ sistematică de infracţiuni.
Este discutabilă şi altă aserţiune. Se consideră că infracţiunile pot constitui atât sursă principală a veniturilor, cât şi suplimentară. Drept principală sursă de existenţă trebuie calificată activitatea criminală care nu este cumulată cu vreo activitate socialmente utilă, iar suplimentară – când doar o parte din venit este dobândit pe cale infracţională. În această ordine de idei, pot fi puse în discuţie două momente. Pe de o parte, poate oare fi vorba de venit suplimentar în cazul criminalităţii profesionale? Este greu de crezut că o persoană, care dispune de un anumit venit licit, va recurge la comiterea profesională (cu caracter de îndeletnicire şi în scop de a-şi asigura existenţa) a infracţiunilor pentru a obţine un venit mai mic decât cel obţinut legal. Ar fi iraţional şi inutil (neconvenabil chiar) să te aventurezi într-o activitate atât de riscantă şi tot atât de neprofitabilă. Or, venit de bază trebuie considerat acela care este mai substanţial, odată ce vorbim de asigurarea existenţei. Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că activitatea criminală, practicată sub formă de îndeletnicire, se caracterizează prin permanenţă. Aşadar, nici acest aspect (al unui venit stabil) nu poat. Doar că ele vor constitui cazuri izolate (singulare), în timp ce criminalitatea profesională reprezintă un fenomen social şi, ca atare, se caracterizează prin trăsături proprii unui număr mare de elemente din care este constituit şi se manifestă ca tendinţă. Criminalitatea profesională rezidă, în esenţă, tocmai în asigurarea de către unii indivizi a existenţei lor pe calea comiterii de infracţiuni, adică printr-o activitate criminală. Anume prin aceasta se distinge (în esenţă) criminalitatea profesională de orice alt tip de criminalitate.*e fi invocat în mod categoric drept argument. Cercetările efectuate denotă cu certitudine că criminalii profesionişti, că urmare a activităţii lor ilicite, obţin profituri considerabile, deci principala lor sursă de existenţă o formează anume activitatea criminală. Desigur, pot fi şi excepţii
Pe de altă parte, este oare corect să i se atribuie activităţii licite, în orice situaţie (prin urmare, necondiţionat), calificativul de sursă de bază a existenţei? În primul rând, precum a fost menţionat mai sus, este logic să apreciem, în raport cu noţiunea de existenţă, drept principal venitul care este mai mare, indiferent dacă a fost dobândit pe cale ilicită sau legală, căci el constituie grosul mijloacelor de existenţă. În al doilea rând, criminalii profesionişti se aranjează, de regulă, la serviciu din considerente conspirative, ei nici nu au de gând să-şi asigure viaţa din atare sursă. Iată de ce, este, cel puţin, înşelător a judeca lucrurile după acest aspect.
Studierea criminalităţii profesionale întâmpină unele dificultăţi. Situaţia este cauzată de lipsa în statistica criminologică a unor indici adecvaţi. De aceea, pentru studierea criminalităţii profesionale, cercetătorii recurg la: a) interpretarea datelor statistice privind recidiva specială, iar în structura acesteia apelează la indicii recidivei repetate, care reflectă mai sigur specializarea infractorilor (oricum, putem releva doar anumite tendinţe şi nu stări precise de fapt); b) efectuarea cercetărilor aleatorii.
În aprecierea criminalităţii profesionale indicii recidivei speciale sunt relativi şi aproximativi. Mulţi dintre criminalii profesionişti, deşi comit infracţiuni sub formă de îndeletnicire, din diferite motive nu sunt traşi la răspundere penală (latenţa specifică unor tipuri de infracţiuni, iscusinţa deosebită a unor infractori etc.). Categoria criminalilor profesionişti anterior nejudecaţi e numeroasă în mediul trişorilor, escrocilor, traficanţilor de droguri etc. Iată de ce, în studierea criminalităţii profesionale, este important a lua în consideraţie „stagiul criminal” (pluralitatea faptelor penale). Este vorba, în special, de cazurile când persoana, fără a cădea în atenţia poliţiei, comite infracţiuni similare o perioadă îndelungată. De asemenea, trebuie luată în consideraţie şi circumstanţa că criminalii profesionişti pot săvârşi şi fapte penale ce nu ţin nemijlocit de activitatea criminală de bază (sub influenţa stării de ebrietate comit acte de huliganism în restaurant după o „afacere” reuşită).
Comiterea de infracţiuni omogene este, indiscutabil, o caracteristică de bază a infractorilor profesionişti. Cu toate acestea, uneori, în anumite limite, este posibilă o „recalificare” a criminalilor profesionişti. Totuşi, continuă să persiste caracterul de îndeletnicire al activităţii infracţionale, de sursă principală a veniturilor şi de specializare, iar persoana rămâne integrată în mediul criminal. Astfel, cei mai mulţi dintre hoţii de apartamente recidivişti au fost condamnaţi, prima oară, pentru alte tipuri de infracţiuni, de cele mai multe ori pentru infracţiuni cupidant-violente; acelaşi lucru este valabil şi în cazul a jumătate dintre hoţii de buzunare. Fiecare al treilea trişor a fost condamnat pentru furt de buzunare sau pentru alt tip de escrocherie. „Recalificarea” are, de obicei, loc sub influenţa infractorilor versaţi care se bucură de o poziţie „prestigioasă” în ierarhia criminală şi presupune transmiterea cunoştinţelor aferente noului tip de activitate criminală.
Formarea intenţiei de a practica săvârşirea infracţiunilor sub formă de îndeletnicire, deci de a o transforma în „profesie”, de cele mai multe ori, se produce în locurile de detenţie şi poartă amprenta unei înrâuriri din partea adepţilor unui anumit mod de activitate criminală.
Numărul specializărilor criminale creşte continuu, sub influenţa noilor factori social-economici, juridici etc. În prezent, autorii menţionează cifra de peste 100 de „specialităţi” criminale.
Este de remarcat un fapt, curios la prima vedere, dar semnificativ la o analiză profundă. În contextul schimbărilor ce se produc în societate, în virtutea unor circumstanţe determinante, are loc deprecierea valorilor morale, diminuarea rolului reglativ al obiceiurilor şi tradiţiilor, amplificarea şi extinderea fără precedent a fenomenelor de corupţie şi de protecţionism, înmulţirea cazurilor de samavolnicie etc. Atare manifestări au afectat chiar şi lumea interlopă. Astfel, pot fi constatate frecvente cazuri de încălcare a normelor criminale, de neglijare a tradiţiilor şi obiceiurilor criminale de înşişi exponenţii acestora; ba chiar, au loc cazuri de „corupere” în scopul obţinerii unei poziţii ierarhic superioare (privelegiate) şi de protecţionism. Lumea interlopă este şi ea bulversată de procese de destabilizare şi de segmentare semnificativă. Trebuie totuşi să recunoaştem că, în pofida celor spuse, lumea interlopă continuă să prezinte un pericol major pentru societate.
În atare condiţii, impactul distructiv al criminalităţii profesionale şi organizate creşte considerabil, constituind un pericol social sporit.*În ultimii ani este atestat un proces de interferenţă accentuată între criminalitatea profesională şi criminalitatea organizată, iar pe cale de consecinţă determinarea lor reciprocă. Este o stare „firească”, datorită afinităţilor existente între aceste tipuri de criminalitate, dar facilitată şi de procesele social-economice şi politice în derulare şi este lesne a-i prevedea continuarea, mai amplificată, a procesului de interferenţă. De fapt, un segment însemnat (nucleul) din criminalitatea organizată posedă însuşirile profesionalismului criminal, deşi contopirea totală a acestor tipuri distincte de criminalitate este practic imposibilă.
CARACTERIZAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII CRIMINALULUI PROFESIONIST
Principalele orientări valorice, care determină stereotipizarea comportamentului criminalilor profesionişti în relaţiile interpersonale, sunt legate de:
- conturarea preferinţei pentru activitatea infracţională în raport cu oricare alta; divizarea participanţilor la relaţiile din indiferent care sferă în „ai lor” şi „străini”;
- poziţia de alienare şi ostilitate faţă de persoanele care au o conduită licită, excepţie făcând un cerc restrâns de persoane apropiate, relaţiile cu care sunt bazate pe tăinuirea ocupaţiei adevărate sau pe „neamestecul” mutual tacit în chestiunea sursei de venituri;
- permanenta hotărâre de a crea ori a folosi situaţii prielnice pentru următorul episod din activitatea criminală (caracterul latent al motivaţiei, al procesului deliberativ şi de realizare a unei variante respective de comportament);
- orientarea spre respectarea normelor şi exigenţelor subculturii criminale (tradiţiilor şi obiceiurilor criminale) în conformitate cu locul lor în ierarhie;
- grija de menţinere şi îmbunătăţire a abilităţilor criminale, ca garanţie în dobândirea venitului şi asigurarea securităţii (acest lucru nu exclude însă apariţia la un moment dat a încrederii în superioritate şi impunitate, fapt care îi înlesneşte demascarea);
- poziţia pragmatică în caz de tragere la răspundere penală, legată de invocarea prezumţiei de nevinovăţie, luând în consideraţie posibilităţile reale ale organelor de ocrotire a dreptului şi posibila reacţie a „autorităţilor” criminale, precum şi statutul lor în mediul criminal.
Pentru personalitatea criminalului profesionist este specifică posedarea şi menţinerea unui complex de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi necesare tipului respectiv de activitate criminală, precum şi tendinţa spre o perfectă specializare. S-a constatat, bunăoară, că, pentru a obţine deprinderi necesare, un hoţ de buzunare începător are nevoie de 6 luni de zile. Pregătirea lui (ca şi în cazul oricărei alte specializări) se bazează pe experienţa criminală acumulată de infractorii din această categorie şi coroborata de perfecţionările prin metoda „probelor şi greşelilor” în funcţie de noile circumstanţe sociale şi de formele de luptă ale organelor de ocrotire a dreptului cu un asemenea tip de infracţiuni.
Tot mai frecventă devine pregătirea viitorilor criminali profesionişti în „şcoli” (centre) specializate. În unele ţări există centre în care instruirea se face contra plată. Aici sunt antrenaţi, îndeosebi, hoţii de buzunare şi viitorii ucigaşi profesionişti – killeri (bunăoară, este cazul „şcolilor” din Medellin, Columbia). A crescut şi numărul criminalilor profesionişti care au studii (militare, juridice, tehnice, sportive etc.). Unii obţin asemenea studii anume în vederea desfăşurării ulterioare a unei activităţi profesionale ilicite. În atare condiţii, pregătirea profesională criminală capătă un caracter sistemic şi presupune utilizarea de cunoştinţe ştiinţifice. Un rol important îl joacă la optarea pentru un anumit tip de infracţiune (furt, escrocherie, tâlhărie etc.) sau pentru un anumit cumul al acestora caracterul şi nivelul unei pregătiri anterioare, capacităţile fizice şi intelectuale, care determină specializarea ulterioară şi „calificarea” obţinută. Activitatea criminal-profesională formează la persoanele implicate unele deprinderi şi priceperi practice, care adesea sunt dezvoltate până la automatism. Ele asigură posibilităţi optime în atingerea scopului, în condiţiile unui risc minim. Anume toate acestea şi explică marea diversitate de specializări în activitatea criminală, precum şi perfecţionarea permanentă a metodelor şi mijloacelor ei criminale. Astfel, numai furturile, ca modalitate de activitate criminală profesională, cunosc peste 20 de feluri, fiecare având, la rândul lor, diverse varietăţi ce ţin de deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte particularităţile metodelor (procedeelor) şi mijloacelor de acţiuni criminale.
Intensitatea activităţii criminale depinde, în mare măsură, de gradul de calificare: cu cât calificarea e mai înaltă, cu atât şi activitatea criminală e mai intensă. Un hoţ de buzunare profesionist comite în mediu până la 25 de furturi pe lună. Doar în cinci cazuri din o sută victima îşi dă seama, în momentul infracţiunii, că i s-a furat un bun propriu. Descoperirea furturilor de buzunare atinge cote de doar 15% în raport cu cifra reală a acestui tip de infracţiuni (deşi în statisticile oficiale figurează cifra 90-100%). În ultimii ani, acest indice se situează aproape la un nivel nul şi constituie 1-3%.
La hoţii de apartamente, specializarea a fost relevată în 50 la sută din cazuri, iar în peste 25% din cazuri infracţiunile au fost comise prin aceeaşi metodă, de cele mai multe ori identică până la cele mai mici amănunte (pătrundere prin pretext „legal”, utilizarea instrumentului hoţesc, profitarea de circumstanţe cu caracter victimologic: uşi şi ferestre deschise, potrivirea cheii etc.).
În prezent, în mediul hoţilor a apărut o nouă specializare. Ea constă în colectarea informaţiei necesare despre locul posibilei acţiuni criminale şi condiţiile de efectuare a furtului. Informaţia obţinută este ulterior vândută la un preţ de 10-15% din suma bunurilor furate.
Instrumentele hoţilor profesionişti au fost supuse, de asemenea, unei perfecţionări considerabile. În momentul de faţă este utilizat un nou tip de şperaclu, care nu lasă urme vizibile. În mod similar se diferenţiază şi alte categorii de hoţi. Exemplificăm. La infractorii care sustrag bunuri din magazinele cu autoservire, gări, hoţii de automobile şi obiecte de anticariat există până la 20 de specialităţi. La escroci întâlnim până la 40 de feluri de activitate profesională.
În ultimii ani, are loc o profesionalizare a activităţii în domeniul „serviciilor” criminale. Pe lângă persoanele care achiziţionează şi realizează bunurile dobândite pe cale criminală au apărut informatori, gărzi năimite, consultanţi etc. Transpare şi tendinţa spre universalitate a acţiunilor criminale, ceea ce nu atestăm la criminalii profesionişti tradiţionali. În prezent, hoţul de buzunare ştie să comită un furt de apartament, posedând totodată cu uşurinţă şi tehnica trişării. Devine tot mai frecventă desfăşurarea unor operaţii criminale de amploare, bine organizate şi amănunţit pregătite, care aduc profituri ilicite uriaşe.
Pentru actualii infractori care săvârşesc infracţiuni contra bunurilor sub formă de îndeletnicire este proprie o inventivitate şi rafinament sporit. Trei factori determină această stare a lucrurilor: nivelul de instruire sporit al infractorului contemporan; preluarea experienţei criminale în mediul condamnaţilor şi în mediul criminal în stare de libertate; dotarea tehnică modernă a criminalilor profesionişti. De altfel, factorii indicaţi determină şi apariţia, în număr simţitor mari mare, a acţiunilor criminale de amploare menţionate puţin mai sus.
O trăsătură indispensabilă a personalităţii criminalului profesionist este integrarea în mediul criminal. Persoana care optează pentru comiterea infracţiunilor în formă de îndeletnicire renunţă la respectarea normelor de conduită stabilite în societate şi le acceptă pe cele proprii mediului criminal. Activitatea criminală sistematică impune un anumit stil de viaţă şi un sistem de comunicare, cu implicaţiile respective. Necesitatea psihologică firească a persoanei de a comunica acum este realizată în mediul care împărtăşeşte sau îi acceptă orientările. Acest mediu, însă, determină, de regulă, conduita ulterioară a persoanei, în mediul dat, ea găseşte stimulenţi şi experienţă, se străduieşte să-şi asigure securitatea etc. Treptat, persoana în cauză se ataşează strâns mediului. În acest sens, este sugestiv faptul că în locurile de detenţie, în timpul repartizării condamnaţilor nou-sosiţi, majoritatea tinde să ajungă în colectivele în care sunt mai multe persoane condamnate pentru infracţiuni similare. Atare consolidare se manifestă deosebit de pregnant în cazul condamnaţilor pentru furturi, jafuri şi tâlhării.
Spre deosebire de conduita licită, comportamentul ilicit este în fel şi chip disimulat, de aceea, în exterior, el se manifestă numai în cercul adepţilor, al părtaşilor. Astfel, tendinţa spre susţinere şi comunicare la criminalii profesionişti este legată de schimbul de informaţie verbală şi scrisă, de frecventarea locurilor de întrunire a infractorilor etc.
Deseori poate fi constatată o corelaţie între infracţiunile comise, aşa-numita „ştafetă criminală” (sau „reacţia criminală”). Bunăoară, pentru a desface bunurile furate prin lombarduri şi consignaţii, actele de identitate necesare, sunt obţinute, contra plată, fie prin intermediul hoţilor de buzunare, fie că sunt contrafăcute de specialiştii în domeniu din lumea interlopă. Ultimii, la rândul lor, pot avea legături cu persoane care se ocupă cu operaţii valutare, traficul de droguri etc.
Integrarea strânsă şi autoidentificarea cu lumea interlopă este deosebit de pronunţată la hoţii de buzunare şi la unele categorii de escroci, ei întrunindu-se (adunări, reglări de conturi) frecvent, în raza cartierului, oraşului etc., şi discutând diverse chestiuni.
Lumea interlopă contemporană cunoaşte o stratificare şi o ierarhizare destul de precisă. O atenţie deosebită i se acordă funcţiei de securitate criminală (e vorba nu doar de securitate fizică, ci, mai nou, de cea juridică). În acest scop, căpeteniile şi membrii activi ai formaţiunilor întreprind măsuri necesare stabilirii de relaţii, pe cale de corupere, cu demnitari de stat, de angajare a avocaţilor (juriştilor) cu experienţă, întreţinerea unor contacte „de lucru” cu medici, ziarişti, scriitori, regizori de cinema, vedete (de cinema, muzică, teatru etc.), comercianţi, bancheri şi alţi oameni „utili”.
Legătura existentă între infractor şi mediul criminal nu serveşte doar în scopuri de comunicare, ea este necesară şi în vederea organizării de acţiuni comune.
În stabilirea şi întreţinerea legăturilor criminale un rol important îl joacă tradiţiile, obiceiurile şi alte norme de conduită neformale ale criminalilor profesionişti, ele servind drept regulatori specifici în cadrul microgrupurilor şi al unor categorii de infractori. Acţiunea unor norme poate avea valabilitate nu doar într-o localitate, ci chiar la nivel de ţară, cum ar fi sancţiunile pentru unele încălcări ale normelor criminale. Existenţa de norme neformale de conduită, în mediul criminal, este cauzată de specificul modului de viaţă criminal, care presupune reglarea unor aspecte ale lui, îndeosebi ale celor ce ţin de relaţiile dintre indivizi şi microgrup. O diferenţiere substanţială o au regulile în funcţie de locul de acţiune: unele au validitate doar în penitenciare, altele sunt valabile în afara lor. Îşi lasă amprenta asupra normelor criminale şi particularităţile naţionale, regionale etc.
Proprietăţi importante ale personalităţii criminalului profesionist, ce ţin de apartenenţa lui la mediul criminal şi respectarea regulilor de conduită acceptate aici, formează cunoaşterea argoului, a sistemului de porecle şi tatuaje.
Argoul evoluează în timp, cunoscând astfel modificări considerabile. Limbajul utilizat, bunăoară, de infractori la începutul secolului în mare măsură diferă de cel folosit în prezent. Deşi, limbajul unor categorii de infractori, în ceea ce priveşte lexicul şi funcţiile, în multe privinţe a rămas acelaşi. Numărul cuvintelor şi expresiilor din limbajul criminalilor este de ordinul miilor. Argoul poate fi divizat în trei grupe de bază: 1) argoul comun, folosit atât de hoţii de rând, cât şi de cei profesionişti; 2) argoul penitenciar, propriu mediilor de detenţie; 3) argourile speciale, profesionale, specifice doar infractorilor profesionişti. Hoţii de buzunare folosesc, de pildă, un vocabular de circa 400 de termeni speciali, care reflectă particularităţile activităţii lor, la trişori el este de circa 200 de cuvinte, la hoţii de anticariat şi traficanţii de droguri – 100. Argoul este utilizat de infractori în scopuri comunicative, pentru ai identifica pe „ai lor” şi pe cei „străini”, şi nemijlocit în timpul comiterii unei infracţiuni, în vederea schimbului conspirat de informaţii. Hoţii de buzunare apelează la argou în cursul comiterii infracţiunilor în 50% din cazuri, iar trişorii în 70% din cazuri. Deşi unele categorii de infractori posedă argoul, îl folosesc preponderent în comunicarea dintre ei, fără a recurge, de obicei, la el în timpul infracţiunilor, din lipsă de necesitate. Folosirea argoului special, în paralel cu cel comun tuturor infractorilor, constituie un indiciu de profesionalizare a unor contingente de criminali. Marea majoritate a recidiviştilor, precum şi a persoanelor care practică activitatea criminală un timp îndelungat poartă porecle, menite să tăinuiască numele lor adevărat, în scopuri conspirative. Poreclele sunt, de obicei, derivate ale numelui, ale trăsăturilor fizice sau psihice ale persoanei. Ele constituie, de fapt, o succintă dar totodată o caracterizare precisă a persoanei. Poreclele rămân chiar şi atunci când infractorul îşi schimbă numele de familie şi trece în stare de ilegalitate.
În mediul criminalilor profesionişti au o largă răspândire tatuajele. Proporţia deţinuţilor tatuaţi variază, în funcţie de antecedentele penale, de la 75 la 95%. Totuşi, tatuajele nu mai posedă semnificaţia comunicativă pe care o aveau înainte vreme.
Tatuajele criminalilor profesionişti pot fi divizate în tatuaje noi şi vechi. Tatuajele vechi pot fi întâlnite, în principal, la hoţii recidivişti, care şi-au început activitatea criminală prin anii 50 şi care, prin urmare, cunosc semnificaţia acestora. Tatuajele noi sunt preferate de infractorii care au păşit pe calea infracţiunilor în ultima perioadă. Cu toate acestea, o parte din tatuajele vechi, în conformitate cu „legile” nescrise ale lumii interlope, sunt bine cunoscute şi de infractorii tineri, fapt care demonstrează o dată în plus continuitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale. Desenele de pe corpul criminalului pot fi divizate în trei categorii de bază: tatuaje cu caracter general, tatuaje-simboluri şi tatuaje cu caracter criptografic. Tatuajele exprimă (ca şi argoul) universul intern al criminalului. Ele relevă apartenenţa criminalului la o anumită categorie de infractori sau atracţia spre aceasta. De aceea, tatuajele reprezintă nu doar interes criminologie, ci şi unul criminalistic.
Este falsă impresia că criminalii profesionişti sunt nişte persoane care nu au loc de trai şi, cu atât mai mult, loc (legal) de muncă.
Într-adevăr, în rândul infractorilor profesionişti este relativ înaltă ponderea persoanelor declasate (infractori voiajori şi vagabonzi), precum şi a infractorilor aflaţi în stare de ilegalitate: la hoţii de apartamente ea constituie până la 10%, la tâlhari peste 15%, la hoţii de buzunare – 22% (trebuie luat în consideraţie gradul sporit de dificultate în descoperirea infracţiunilor comise de ei). Totuşi, în scopuri conspirative, majoritatea criminalilor profesionişti dispun de o ocupaţie legală şi locuiesc în propria locuinţă sau în locuinţa părinţilor lor. De asemenea, trebuie ţinut cont şi de faptul că unele infracţiuni profesionale pot fi săvârşite doar în condiţiile exercitării anumitor funcţii. Este vorba de infracţiuni constând în efectuarea furturilor de la turişti, atunci când făptuitorii, pentru a stabili relaţii cu potenţialele victime, se angajează la hoteluri sau restaurante. De altfel, chiar şi infracţiunile ce nu necesită o atare pregătire sunt comise de infractori profesionişti plasaţi în câmpul muncii (de cele mai multe ori este vorba de munci necalificate) sau îşi fac studiile, sau au certificat de invaliditate. Astfel, doar fiecare al treilea hoţ, în momentul tragerii la răspundere penală, nu era plasat în câmpul muncii. Ponderea celor neangajaţi, o perioadă îndelungată, este mare la hoţii de buzunare (2/3), la trişori (70%) şi la hoţii de apartamente (2/5).
Examinarea structurii de vârstă a criminalilor profesionişti relevă date surprinzătoare, dar la prima vedere numai. Necesitatea de a poseda un complex amplu de cunoştinţe, de a capătă anumite deprinderi şi priceperi, perfecţionate până la automatism creează impresia că criminalii profesionişti ar trebui să fie de vârstă medie ori mai în etate. În realitate însă conform cercetărilor efectuate, s-a constatat că majoritatea criminalilor profesionişti sunt tineri (inclusiv minori) şi de vârstă medie. Ponderea covârşitoare o deţin persoanele în vârsta de 19-35 de ani, ei constituind 77% din totalul criminalilor profesionişti. Persoanele a căror îndeletnicire criminală constă din comiterea infracţiunilor de furt, în medie, au vârstă de 29 de ani, indice mai mic în raport cu vârsta medie a tuturor infractorilor (33 de ani). Traficanţii cu opere de artă, domeniu în care s-ar părea că se cere un nivel înalt de cunoştinţe, sunt în proporţie de 96 la sută în vârstă de până la 30 de ani. Aceeaşi vârsta este înregistrată în cazul a 70% dintre cei care au comis acte de furt şi tâlhărie cu pătrundere în locuinţă.
Întinerirea contingentului criminalilor profesionişti este încă un indice al tendinţelor negative pe care le înregistrează criminalitatea profesională.
DETERMINANTELE CRIMINALITĂŢII PROFESIONALE
Componentă a criminalităţii generale, criminalitatea profesională este determinată de factorii generali ai criminalităţii. Totodată, criminalitatea profesională, în calitate de fenomen social distinct, este generată şi de factori specifici.
Existenţa criminalităţii profesionale se întinde pe durata a mai multor secole. Persistenţa ei se sprijină pe transmiterea experienţei criminale, pe consolidarea şi reproducerea subculturii criminale specifice.
Tradiţiile şi obiceiurile criminale conţin o gamă largă de norme neformale de conduită şi existenţă (statutul în mediul criminal, argoul, tatuajele, poreclele şi cântecele, manierele etc.). Ele, tradiţiile şi obiceiurile criminale, formează şi menţin hotărirea de a acţiona într-un anumit fel, împiedică renunţarea la activitatea criminală. Formând în esenţă o societate închisă de castă, cu o activitate ce contravine legii, criminalii profesionişti sunt exponenţi, în relaţii interpersonale, ai unor astfel de norme ce creează condiţii optime pentru securitatea lor, reproducţia mediului criminal, antrenarea unor noi membri, precum şi transmiterea experienţei criminale.
Mediul criminalilor profesionişti pretinde de la membrii săi calităţi precum tăria de caracter, devotamentul, discreţia, abilitatea în acţiune, puterea de a păstra tăcerea, respectarea poziţiei deţinute etc.
Viabilitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale este explicată de permanenta influenţă pe care ele o exercită asupra conştiinţei criminalilor, ca parte constitutivă a subculturii mediului lor de referinţă. Ea este susţinută, pe de o parte, de perceperea de către criminali a orientării lor spre aceste tradiţii şi obiceiuri ca fiind echitabilă, proprie „oamenilor adevăraţi”, iar pe de altă parte, de aplicarea demonstrativă şi de o rară cruzime a sancţiunilor pentru încălcările comise sau, mai ales, pentru tentativele de părăsire „samavolnică” a mediului criminal. Totodată, puterea de influenţă şi gradul de propagare a tradiţiilor şi obiceiurilor criminale se amplifică pe măsură ce societatea este măcinată de tot mai multe contradicţii, iar instituţiile morale la ora actuală cunosc un declin. Deşi impactul tradiţiilor criminale nu poate fi relevat sau măsurat prin mijloace statistice, totuşi, el poate fi estimat în funcţie de consecinţele (efectele) criminale, ele oferind o reflecţie relevantă.
Desigur, tradiţiile şi obiceiurile criminale sunt supuse unui proces de renovare, se transformă în anumite limite, în virtutea modificărilor ce au loc în conjunctura socială. Dar nucleul, fundamentul lor se distinge printr-o stabilitate sporită. Drept exponent şi propagator al lui serveşte, în special, mediul din locurile de detenţie, acestea din urmă servind drept „universităţi” ale criminalităţii. Viabilitatea tradiţiilor criminale reprezintă un fenomen obiectiv cauzat de reacţia de răspuns a criminalilor profesionişti la încercările societăţii de a-i supune controlului social. Este caracteristic faptul că persoanele care nu s-au ciocnit, până a fi trase la răspundere penală, de „regulile” de conduită în mediul interlop, încep a le însuşi şi a li se supune chiar din momentul trimiterii lor în izolatorul de anchetă, inclusiv regulilor ce ţin de ierarhia criminală, precum şi se conformează „drepturilor” persoanelor aflate pe o treaptă superioară în această ierarhie.
Cercetările efectuate au demonstrat că şi în contingentul condamnaţilor minori există o asemenea ierarhie, cu deosebirea ca regulile de comportament aici au o forma, imperativă drastică.
Transmiterea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale are loc şi în condiţiile vieţii cotidiene, prin formarea companiilor de petrecere a timpului liber în jurul criminalilor profesionişti şi influenţa nefastă a acestora asupra minorilor şi tinerilor, inclusiv antrenarea lor în activităţi antisociale şi criminale. De remarcat ca, în atare situaţii, criminalii profesionişti speculează abil năzuinţa novicilor de a obţine un anumit statut în microgrupul criminal. Criminalul începător, în majoritatea absolută a cazurilor, aspira la o asemenea perspectiva, orientându-se după o anumită „somitate”. Astfel, conform studiilor efectuate, 60% dintre hoţii de buzunare au început să fure la vârsta de până la 16 ani sub influenţa „romantismului criminal” de care s-au „molipsit” de la infractorii profesionişti. Asimilarea ulterioară a normelor de comportament neformale ale lumii interlope este înlesnită de funcţia de apărare a grupului criminal şi de protejare a membrilor lui pe care o realizează aceste norme. De aici provin diversele jurăminte, interdicţii şi sancţiuni aplicate pentru încălcarea lor. În mediul criminalilor minori toate acestea se caracterizează printr-o rigurozitate accentuată.
Stabilitatea tradiţiilor şi obiceiurilor criminale este întreţinuta şi la nivelul vieţii societăţii în întregime. Drept confirmare serveşte persistenţa multor cuvinte şi expresii argotice, a cântecelor cu substrat criminal şi a obiceiului de a se tatua. Ele sunt răspândite preponderent între minori şi au pentru ei o deosebită însemnătate întru afirmarea personalităţii, sale. Dintre minori şi tineri, conform cercetărilor aleatorii, bunăoară, 40% sunt familiarizaţi, câtuşi de puţin, cu jargonul criminalilor. Contribuţia lor negativă o au şi unii interpreţi ce se bucură de popularitate, ale căror cântece conţin cuvinte sau expresii argotice, ei astfel propagându-le.
Sondajele efectuate relevă că peste jumătate dintre tinerii ce au tatuaje, şi le-au imprimat din dorinţa de a imita, iar fiecare al doilea dintre ei cunoaşte semnificaţia imaginilor tatuate, poate descifra abrevierile, să explice înţelesul ghiulurilor tatuate etc. În acest fel, imitarea ca element al afirmării de sine se transformă într-o conectare la mediul criminal. În ceea ce priveşte argoul, majoritatea absolută a criminalilor minori examinaţi cunoştea nu numai argoul comun tuturor infractorilor, ci şi pe cel profesionalizat (al hoţilor de buzunare, al narcomanilor etc.).
Menţinerea şi reproducţia tradiţiilor şi obiceiurilor mediului criminal este facilitată şi de diminuarea reacţiei de opunere faţă de existenţa şi extinderea acestora a instituţiilor de educaţie socială, care transmit valorile sociale. S-a redus, îndeosebi, rolul social al familiei şi deprecierea valorilor cu caracter moral, care condiţionează respectarea normelor de conduită stabilite în societate. Influenţa nefastă a factorilor menţionaţi contribuie în mod deosebit la întinerirea contingentului criminalilor şi, mai ales, a nucleului lui – criminalii profesionişti. Întinerirea infractorilor cupizi constituie un indiciu indubitabil al dezorientării sociale a unei părţi a tineretului. Comunicarea neformală în grupuri cu orientare negativă duce la autoizolarea de experienţa pozitivă a generaţiilor precedente; la amplificarea maliabilităţii faţă de înrâuririle criminale sub formă de imitare, contagiune etc. Iniţial se creează preferinţa de a petrece timpul liber în modul respectiv, apoi, cu timpul, se formează orientarea spre ocupaţia criminală obişnuită. Atare parcurs al evenimentelor este caracteristic majorităţii covârşitoare a infractorilor profesionişti care şi-au început activitatea criminală la vârsta de minor. Caracterul comunicării în grupurile neformale cu orientare negativă, compensând sentimentul de „dăunători sociali” al participanţilor, îndepărtaţi de mediul pozitiv, le provoacă înstrăinare şi adversitate faţă de acest mediu pozitiv şi pe acest fundal – ataşamentul faţă de tradiţiile şi obiceiurile criminale ca mijloc de autoafirmare, de ascendent asupra „oamenilor de rând”.
De remarcat că cercetătorilor le scapă (sau omit) un factor cu evidentă pondere în procesul de condiţionare a criminalităţii profesionale. Realitatea este că activitatea criminală practicată sub formă de îndeletnicire aduce subiecţilor ei un venit considerabil (capabil a satisface în suficientă măsură necesităţile lor de existenţă, atât obiective, cît şi subiective), în condiţii de relativă uşurinţă (în raport cu posibilităţile oferite de societate) şi pentru un preţ relativ mic (acceptabil). Preţul „achitat” de criminalii profesionişti devine transparent şi elocvent atunci când luăm în consideraţie latenţa deosebită a manifestărilor criminalităţii profesionale. În asemenea situaţie, asigurarea existenţei pe calea infracţiunilor apare drept profitabilă, convenabilă şi în consecinţă, coroborată de alţi factori, este preferată de o parte dintre membrii societăţii. Probabil că pe măsură ce activitatea criminală într-o societate devine mai avantajoasă dimensiunile acestui fenomen se extind.
În existenţa şi extinderea criminalităţii profesionale o însemnătate demnă de consemnat o are faptul că, de multe ori, organele de ocrotire a dreptului nu apreciază corect pericolul real al profesionalismului criminal şi repercusiunile acestuia, iar, drept urmare, abordarea contracarării acestui fenomen este greşită, se omite prioritatea ce îi revine în activitatea organelor menţionate, se iau decizii neadecvate etc. Sondajele efectuate denotă că peste 70 la sută dintre colaboratorii organelor de afaceri interne califică acest factor al criminalităţii profesionale drept unul de bază. În această ordine de idei, trebuie readus în discuţie criteriul defectuos după care continuă să se facă evaluarea reuşitei organelor de urmărire penală. Este o practică perimată şi dăunătoare de a utiliza criteriul cantitativ (mai multe sau mai puţine dosare au fost descoperite) în detrimentul celui calitativ (ce fel de dosare au fost descoperite). De altminteri, conform unor sondaje, aproape 70 la sută dintre colaboratorii organelor de afaceri interne au semnalat lipsa de eficienţă a măsurilor utilizate în anihilarea „autorităţilor” criminale.
Practic, lipsesc mijloace penale de influenţă asupra criminalităţii profesionale. Or, de exemplu, codul penal nu ia în consideraţie, la determinarea pedepselor, existenţa de fapt a unei specializări, dacă lipsesc antecedententele penale. Inexistenţa unui mecanism de despăgubire efectivă face ca o activitate frauduloasă să fie convenabilă din punct de vedere economic, căci infractorul poate s-o achite zeci de ani în sume mici.
În momentul de faţă, un rol permisiv (favorizant) în amplificarea fără precedent a criminalităţii profesionale nu numai în Republica Moldova, dar şi în alte state ce traversează o perioadă de transformări sociale majore, îl joacă fluctuaţia mare a cadrelor în organele de afaceri interne. Vechimea în muncă, în medie, constituie 2,5-3 ani, ceea ce duce la destrămarea procesului de transmitere a experienţei de către colaboratorii cu o vechime mare în câmpul muncii în organele de afaceri interne. De asemenea, contracararea infracţionalităţii profesionale necesită cadre cu o bună cunoaştere a mediului criminalilor profesionişti, calitate ce vine cu timpul, cu o anumită vechime în muncă. Nu trebuie trecut cu vederea nici factorul corupţiei, fenomen care a căpătat dimensiuni paralizante în sistemul organelor de ocrotire a dreptului.
Un factor nu mai puţin important îl constituie şi lipsa unei baze informaţional-analitice ce ar asigura o evidenţă a criminalilor profesionişti, ar permite o „monitorizare” a deplasărilor, a „carierei” acestora, precum şi o corectă apreciere a situaţiei criminogene, luându-se în consideraţie „nucleul” profesional al criminalităţii şi a transformărilor ce au loc în el. Lipseşte, de asemenea, baza ştiinţifică necesară pregătirii cadrelor şi asigurării ştiinţifico-metodice a activităţii practice a organelor de afaceri interne.
PREVENIREA CRIMINALITĂŢII PROFESIONALE
Pornind de la factorii determinanţi configuraţi, putem trasa principalele căi de exercitare a controlului asupra criminalităţii profesionale: • limitarea propagării tradiţiilor şi obiceiurilor criminale, îndeosebi între minori şi tineri;
- reducerea înrâuririi „autorităţilor” criminale nu numai în mediul interlop, ci şi în mediul social cotidian sănătos;
- instituirea de norme penale specifice, precum şi perfecţionarea unor prevederi în vigoare;
- asigurarea unei influenţe preventive prin aplicarea unor sancţiuni echitabile infractorilor profesionişti;
- crearea unor pârghii socio-economice capabile să limiteze (descurajeze) activitatea criminală profesională.
Realizarea unor atare acţiuni de prevenţie presupune orientarea corespunzătoare a părinţilor (în mediul familial), a pedagogilor (în procesul de instruire şi reciclare), precum şi a altor educatori. Este vorba de efectuarea continuă a unei propagande pedagogice şi juridice menită să cultive un sentiment de intoleranţă şi repulsie faţă de comportamentul de natură infracţională. Întru realizarea unei influenţe pedagogice eficace, educatorii (părinţii, profesorii etc.) trebuie să cunoască şi să ţină cont de sursele de propagare a tradiţiilor şi obiceiurilor criminale, manifestările acestora, eventualele implicaţii în cazul unor contacte cu ele etc. Este important ca minorilor şi tinerilor majori să le fie explicate caracterul aparent al posibilităţii afirmării de sine prin intermediul tradiţiilor şi obiceiurilor criminale, prejudiciile pe care şi le creează exponenţii acestor tradiţii şi obiceiuri, precum şi faptul că criminalii profesionişti îşi ratează viaţa păşind pe calea infracţiunilor.
O asemenea propagandă dă rezultate, în special, atunci când este desfăşurata pe toate direcţiile şi din toate direcţiile, adică trebuie să fie circumscrisă unei campanii naţionale de educare a tinerei generaţii împotriva crimei, promovată de chiar autorităţile publice, în stinsă conlucrare cu societatea civilă. Acţiunile de acest gen înfăptuite în familie sau/şi scoală pot avea doar rezultate parţiale şi, într-o oarecare măsură, nesigure. În această ordine de idei, este imperios necesară, indispensabilă contrapunerea hotărâtă „valorilor” criminale a unor valori morale autentice. Se impune stabilirea unui control asupra activităţii mijloacelor de informare în masă care, de fapt, propagandează stilul de viaţă criminal, posibilităţile largi care apar prin adoptarea acestuia, atractivitatea şi lipsa de pericol în a comite infracţiuni, a normelor de comunicare în mediul interlop, ele propagând şi argoul.
Efect preventiv timpuriu are şi asistenţa socială acordată minorilor cu potenţial risc criminal (din categoria celor ajunşi săraci, cu statut social lipsit de prestigiu, care vagabondează etc.), tinerilor şomeri, persoanelor care consumă băuturi alcoolice şi folosesc substanţe narcotice, Aceste categorii, resimţind marginalizare, lipsă de posibilităţi în a începe un drum reuşit în viaţă, coroborate cu trebuinţa de a dobândi mijloace pentru a petrece „la nivel” timpul liber şi pentru a-şi satisface viciile, categorii ce devin susceptibile într-o măsură simţitor mai mare de a recurge la comiterea sistematică a infracţiunilor şi ulterioara profesionalizare a activităţii. Normele penale cu efect preventiv dublu oferă posibilitatea de a trage la răspundere penală persoane, care creează condiţii prielnice pentru comiterea altor fapte, mult mai periculoase. Pentru contracararea criminalităţii profesionale, e important, în special, a trage la răspundere penală pentru deţinerea, sub formă de îndeletnicire, a speluncilor, practicarea proxenetismului, a jocurilor de noroc, traficul ilicit de droguri şi armament; pentru antrenarea minorilor în activităţi infracţionale sau cu caracter antisocial; procurarea şi desfacerea cu bună ştiinţă a bunurilor dobândite pe cale infracţională. Eficienţa unor atare norme este posibilă doar în condiţiile unei activităţi corespunzătoare a organelor de ocrotire a dreptului, altminteri ele vor fi doar o simpla prezenţă legislativă.
Ar fi binevenită includerea în categoria circumstanţelor ce agravează răspunderea penală a unui punct vizând comiterea de infracţiuni sub formă de îndeletnicire. Asemenea prevedere trebuie plasată şi în articolele Părţii speciale a Codului Penal, în calitate de circumstanţă calificativă. Totuşi, până la operarea modificărilor de rigoare e posibilă luarea în consideraţie a circumstanţei menţionate, atunci când realizăm individualizarea pedepsei pentru infractorii profesionişti, căci legea penală instituie drept criteriu de individualizare a răspunderii penale şi personalitatea infractorului. În acest sens, ar fi potrivit ca instanţele superioare să promoveze formarea unei practici judiciare corespunzătoare.
Actuala redacţie a Codului Penal al Republicii Moldova prevede, că, în caz de concurs de infracţiuni, instanţa de judecată stabileşte definitiv pedeapsa prin „absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai gravă, sau prin cumulul total sau parţial al pedepselor aplicate în limitele stabilite de articolul, care prevede pedeapsa mai gravă”, (art. 39). Se impune, în cazul infracţionalităţii profesionale, aplicarea diferenţiată a pedepsei penale: însumarea totală a pedepselor stabilite pentru infracţiunile comise (totalizarea pedepselor), chiar dacă vor fi depăşite „limitele stabilite de articolul care prevede pedeapsa mai gravă”. Eventualele efecte negative ale unei reglementări atât de severe pot fi atenuate prin intermediul instituţiei liberării înainte de termen, dacă infractorul profesionist dă semne de schimbare a atitudinii şi orientării sociale, operându-se, în acest sens, modificările de rigoare în legislaţie.
Este extrem de nepotrivită, pentru prevenirea specializării criminale, introducerea de către legiuitor în articolele 119, 120, 122 şi 123 CP al RM a agravantei „săvârşit în mod repetat” (în felul în care este concepută) care instituie, de fapt, concentrarea unei activităţi criminale îndelungate într-o singură componenţă de infracţiune. Aşadar, dacă un criminal profesionist comite, spre exemplu, 10 infracţiuni identice (fapt propriu profesionalismului criminal), care cad sub incidenţa acestei prevederi a normelor penale menţionate, el va suporta doar pedeapsa pentru o infracţiune unică complexă, fixată în alineatul respectiv. Situaţia de faţă nu poate decât să avantajeze şi să încurajeze criminalul profesionist.
Reprezintă o eroare majoră neglijarea unui moment cu reală pondere în formarea infractorului profesionist. Profesionismul criminal necesită, precum a fost arătat, cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice. Ele sunt achiziţionate de începători de la infractorii versaţi, care le transmit prin intermediul unui sistem de învăţare. Cu toate acestea, normele penale în vigoare sancţionează doar cazurile de antrenare a minorilor în comiterea de infracţiuni. Prin urmare, „simplul” fapt că „cineva” învaţă un minor cum poate fi săvârşită cu dibăcie o faptă penală nu poate fi imputat pe cale penală, deşi, pentru un minor posibilitatea „oferită” constituie mai mult o curiozitate, moment speculat cu iscusinţă de infractorii experimentaţi.
De aceea, ar fi utila includerea acelor norme penale care ar incrimina acţiunea de învăţare a minorilor de a comite infracţiuni. Cercetările au demonstrat că o parte dintre infractorii profesionişti ajunşi în etate, din care motiv nu pot continua activitatea infracţională, tinde să transmită experienţa, acumulată în materie de infracţiuni, generaţiilor tinere, printre care şi cea a minorilor. De altfel, considerăm, de asemenea, că trebuie sancţionate pe cale penală şi acţiunile de organizare a unor „şcoli” (centre) de instruire criminală, în condiţiile în care iniţierea unor atare „instituţii” a devenit o practică frecventă.
Sunt eficiente, fără să contravină, în acelaşi timp, prevederilor legale, acţiuni precum: efectuarea de controale a actelor de identitate la gări, în restaurante, cafenele, baruri, aerogări, în trenuri, avioane etc. în scopul depistării criminalilor profesionişti care sunt daţi în urmărire generală; arestarea asupra faptului a participanţilor la întrunirile criminale în scopul tragerii la răspundere pentru purtare ilegală de armă, iar pe organizatori pentru complicitate la activitate infracţională (bunăoară, sub formă de păstrare a fondului comun aparţinând grupurilor criminale şi perceperea cotizaţiilor stabilite, împărţirea sferelor de activitate criminală în caz de concurenţă, asigurarea cu informaţii şi mijloace de comitere a infracţiunilor etc.).
Este indicată şi organizarea în masă a operaţiunilor de „răscolire” a oraşelor cu scopul depistării şi prinderii asupra faptului a criminalilor profesionişti, precum şi pentru lichidarea speluncilor şi altor locuri de adunare. Crearea unor servicii specializate de detectare personală în vederea anihilării infractorilor profesionişti atât în locurile publice, cât şi în locurile de concentrare a mediului criminal.
Este necesară formarea bazelor de date despre infractorii profesionişti (cu informaţii ample despre aceştia), „cariera” lor criminală, relaţiile existente între ei, ierarhia stabilită etc.
O măsură deosebit de eficace de prevenire a criminalităţii profesionale poate fi şi diferenţierea contingentului condamnaţilor nu numai după tipul de regim conform gravităţii celor înfăptuite şi numărului antecedentelor penale, dar şi după prezenţa profesionalismului criminal, atitudinea faţă de tradiţiile şi obiceiurile criminale. Este contraindicată transferarea criminalilor profesionişti dintr-un penitenciar în altul, ei fiind exponenţi sadea ai tradiţiilor şi obiceiurilor criminale. Pentru această categorie de condamnaţi sunt necesare penitenciare speciale.
Considerăm că în ceea ce priveşte contracararea (dar şi prevenirea) activităţii criminale profesionale este important să pornim de la specificul ei şi anume de la faptul că mijloacele dobândite în mod ilicit constituie condiţia indispensabilă continuării activităţii criminale profitabile. De aceea, un mijloc anihilator, absolut necesar, al profesionalismului criminal îl formează instituirea unui control sistematic şi riguros asupra veniturilor, provenienţei acestora. Atare mijloc devine deosebit de percutant în condiţiile limitării drastice a posibilităţilor de „spălare” a banilor.
Un rol deosebit de important îl are edificarea unui sistem de activitate ştiinţifică care, pornind de la noile realităţi, survenite odată cu schimbarea în esenţă a sistemului de relaţii sociale, inclusiv a conjuncturii criminogene, ar elabora fundamentul ştiinţific necesar instruirii corespunzătoare a viitorilor specialişti ai organelor de ocrotire a dreptului, precum şi asigurării activităţii practice de contracarare a criminalităţi (în speţă, profesionale) cu recomandări, elaborări metodice, asistenţă ştiinţifică etc. În condiţiile unei penurii de informaţii privind masurile adecvate de prevenire şi contracarare a criminalităţii profesionale acest pas devine primar şi prin aceasta primordial.
adecvate, ţinând cont de dimensiunile reale ale criminalităţii profesionale, de formele ei de manifestare şi de periculozitatea socială (impactul negativ asupra ordinii sociale).*Cunoştinţele teoretice privind profesionalismul criminal şi criminalitatea profesională elaborate ca urmare a cercetărilor ştiinţifice vor servi multilateral activitatea practică a organelor de drept în procesul de contracarare a însăşi criminalităţii profesionale. În primul rând, ele vor contribui la adoptarea de autorităţile publice a unei politici criminologice
Apoi, ele vor permite aprecierea justă a stării criminalităţii profesionale, sporirea eficacităţii de a contracara acest fenomen, prognozarea anumitor tipuri de manifestare a lui, adoptarea unor decizii de prevenţie organizatorico-administrative şi tactice adecvate.
Studierea temeinică a problemei profesionalismului criminal ar furniza soluţii pentru perfecţionarea mijloacelor penale de contracarare, operându-se, în acest sens, modificări în legislaţia penală. În acest context, menţionăm, totodată, şi necesitatea unor modificări privind răspunderea penală diferenţiată a infractorilor profesionişti, aprecierea periculozităţii sociale a personalităţii infractorului profesionist în conformitate cu semnele obiective şi subiective respective, detalizarea circumstanţelor agravante, instituţionalizarea unor norme juridico-penale separate, îndreptate spre anihilarea activităţii criminale statornice.
Crearea unei baze metodologice, cu adevărat, solide ar permite, de asemenea, elaborarea unor noi forme şi metode de prevenire, descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ţinând cont de specificul activităţii criminale profesionale proprii diverselor categorii de infractori, precum şi concretizarea formelor şi metodelor aflate în uz.
Graţie cunoştinţelor obţinute cu privire la profesionalismul criminal, ar fi posibilă schimbarea practicii penitenciare vizând anumite categorii de infractori profesionişti, practică ce comportă anumite deficienţe. O demonstrează ponderea mare a recidivei speciale, îndeosebi a celei repetate, existenţa în locurile de recluziune a grupurilor neformale ş.a.
Semnificaţia şi utilitatea asigurării ştiinţifice a activităţii de contracarare a profesionalismului criminal nu se reduce doar la cele mai sus menţionate. Există multe alte probleme (ce ţin, bunăoară, de activitatea operativă a organelor de afaceri interne: perfecţionarea structurii unor servicii, organizarea unei conlucrări eficiente cu organele procuraturii, justiţiei etc.) a căror soluţionare necesită o abordare ştiinţifică prealabilă aparte.
LITERATURA UTILIZATĂ
- Bomba drogurilor, Humanitas, Bucureşti, 1991.
- Bujor V., Bejan O. Criminalitatea recidiviştilor. Editura Lyceum, Chişinău, 1998.
- Bujor V. Va veni în Moldova împărăţia „taţilor vitregi” sau încă o dată despre criminalitatea organizata. Legea şi viaţa, nr. 4/1992.
- Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova, Editura ARC, Chişinău, 1997.
- Tadin T. Limbajul infractorilor. Editura PACO, Bucureşti, 1993.
- Thorwald J. Un secol de luptă cu delincvenţa. Editura Junimea, Iaşi, 1981.
- Гуров А.И. Профессиональная преступность: прошлое и современность. М: Юрид. лит., 1990.- 304 с.
- Дышев С.М. Россия уголовная. От воров в законе до отморозков. М: ЗАО Изд-во ЭКСМО-Пресс, 1998. 432 с.
- Криминология. М.: Изд-во МГУ, 1994.- 415 с.
- Криминология: Учебник / Под ред. акад. В.Н. Кудрявцева, проф. В.Е. Эминова. М.: Юрист, 1995. 512 с.
- Криминология. Учебник для юридических вузов. Под общей редакцией доктора юридических наук, профессора А.И. Долговой. М.: Издательская группа ИНФРА*М-НОРМА, 1997. 784 с.
- Лихолоб В.Г., Филонов В.П., Коваленко О.И., Михаилов А.Е. Криминология: Учебник, (для учебных заведений МВД Украины). Под ред. В.Г. Лихолоба и В.П. Филонова. Киев. Донецк, 1997. 398 с.
- Михайленко П.П., Гельфанд И.А. Рецидивная преступность и ее предупреждение органами внутренних дел. – Киев, 1970.
- Тэсс Л.В., Воры: „в законе” и прочие…, Рига, 1993.
- Учебно-методическое пособие по криминологии и профилактике преступности (для подготовки юристов-бакалавров). Коваленко О.И., Коваль Н.В., Фролова Е.Г., Филонов А.В., Чайко Н.А. ДИВД МВД Украины, 1996. с. 336. 16. Фокс В. Введение в криминологию. М., 1985.
