Octavian BEJAN,
şef al Secţiei de anliză şi evidenţă al
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei

Legea şi viaţa, nr.3, anul 2006

La corruption connaît quatre hypostases: individuelle, sectorielle, sociale et générale. La corruption individuelle existe là où les faits de ce type sont rares, qu`elles ne forment pas un phénomène social. La corruption devient un phénomène social dans son hypostase sectorielle, c`est-à-dire dans la situation où elle se propage significativement dans une ou plusieures sphères d`activité sociale, régions. La corruption sociale présuppose une large incidence de ces phénomènes dans la majorité des domaines. Mais si la corruption domine la vie sociale, en étant omniprésente, elle atteint l`hypostase générale. La connaissance des hypostases de la corruptions permet d`anticiper les possibilités de l`évolutions du phénomène, aussi de choisir les stratégies et les méthodes optimales de le prévenir et contrecarrer.

Oricare ar fi starea societăţii la un moment dat, manifestări de corupţie există permanent. Prezenţa lor este firească, deoarece devierile de la normă, sau altfel spus excepţiile, sunt proprii majorităţii fenomenelor naturale, inclusiv celor sociale. În societate ponderea lor este mult mai mare, dat fiind faptul că fenomenele sociale au un caracter statistic, adică sunt fenomene de masă. De aceea, existenţa permanentă a unor fapte de corupţie reprezintă manifestări sporadice şi nu un fenomen social propriu-zis. Ele constituie numai o ameninţare ipotetică, iar reacţia socială este, preponderent, de contracarare. În momentul în care corupţia se transformă într-un fenomen social, ea devine un real pericol pentru societate şi o afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, iar stăvilirea ei nu poate fi realizată fără acţiuni de prevenire.

Indiferent că este vorba de fapte izolate sau de fenomen social, corupţia ţine de activitatea instituţiilor, organizaţiilor sau întreprinderilor, pe care o perturbă sau chiar o paralizează. Astfel, corupţia loveşte indirect în societate, prin intermediul instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, deoarece ele constituie forme deosebit de importante de organizare a vieţii sociale, iar în societatea modernă putem spune că ele joacă un rol primordial şi dominant.

În genere, faptele de corupţie au un impact diferit asupra societăţii, în funcţie de frecvenţa lor, forma de manifestare şi sferele sociale în care se produc. Privind prin prisma acestor criterii, distingem 4 ipostaze ale corupţiei, şi anume:

  • corupţie individuală;
  • corupţie sectorială;
  • corupţie socială;
  • corupţie generală.
Ipostazele caracterizează corupţia sub aspectul existenţial şi marchează semnificaţia ei socială.

Corupţia individuală este prezentă în situaţia în care faptele de corupţie au o frecvenţă redusă. Ele se manifestă sporadic în diverse sfere de activitate socială. Majoritatea indivizilor nu au, practic, de a face cu asemenea manifestări şi află despre existenţa lor din relatările mijloacelor de informare în masă. Pericolul social este, de regulă, inexistent, iar cazurile concrete de corupţie aduc atingere, cel mult, unor particulari, în detrimentul cărora acţionează funcţionarul respectiv, prejudiciul adus instituţiei, organizaţiei sau întreprinderii la care este el angajat fiind, de cele mai dese ori, infim. Ponderea actelor de corupţie, în situaţia analizată, este mică în ansamblul manifestărilor criminale.

În această ipostază corupţia nu există ca fenomen social, ci ca nişte simple devieri comportamentale de la relaţiile stabilite în societate, avînd caracter de excepţie. Se poate aprecia că corupţia se înscrie astfel în limitele socialmente tolerabile ale criminalităţii. Ea nu afectează viaţa socială şi nu influenţează procesele sociale, iar cauzele faptelor concrete care o compun mecanic sunt eterogene şi nu provin dintr-un proces social unitar. Însăşi opinia publică percepe asemenea manifestări izolate drept rezultatul viciilor morale ale unor indivizi concreţi.

Este ilustrativ în acest sens cazul mai multor ţări de pe mapamond precum Finlanda, Noua Zelandă, Olanda sau Singapore, care se caracterizează printr-un nivel scăzut de corupţie, nu numai prin numărul de dosare penale deschise anual şi reflectate în statistica oficială, ci şi prin nivelul ei efectiv, relevat cu ajutorul unor metode ştiinţifice specifice. Astfel, potrivit Indicelui de Percepere a Corupţiei (C.P.I.), elaborat de prestigioasa organizaţie anticorupţie Transparency Internaţional [1], pe primele 10 locuri, ocupate de ţările cu cel mai redus nivel al corupţiei în percepţia populaţiei, s-au plasat în anul 2000 următoarele state: Finlanda, Danemarca, Noua Zelandă, Suedia, Canada, Islanda, Norvegia, Singapore, Olanda şi Marea Britanie; în anul 2001: Finlanda, Danemarca, Noua Zelandă, Islanda, Singapore, Suedia, Canada, Olanda, Luxembourg şi Norvegia; în anul 2002: Finlanda, Danemarca, Noua Zelandă, Islanda, Singapore, Suedia, Canada, Luxembourg, Olanda şi Marea Britanie; în anul 2003: Finlanda, Islanda, Danemarca, Noua Zelandă, Singapore, Suedia, Olanda, Australia, Norvegia şi Elveţia; iar în anul 2004: Finlanda, Noua Zelandă, Danemarca, Islanda, Singapore, Suedia, Elveţia, Norvegia, Australia şi Olanda.

Corupţia sectorială există în cazul în care ea capătă proporţii numai într-o anumită sferă de activitate socială sau, în cel mai rău caz, numai în cîteva dintre ele. În această situaţie, se observă o evoluţie diferenţiată a corupţiei: pe de o parte, are loc o sporire accentuată a manifestărilor de corupţie în una sau cîteva sfere de activitate socială, dar nu în majoritatea dintre ele, iar pe de altă parte, faptele de corupţie rămîn la un nivel constant în restul domeniilor vieţii sociale. Ponderea cumulată a crimelor de corupţie creşte şi ea în ansamblul criminalităţii, datorită escaladării corupţiei în sfera ori sferele respective de activitate socială. Actele de corupţie în ascensiune afectează sferele sociale contaminate, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcţie de starea reală a corupţiei.

În această ipostază, corupţia devine un fenomen social propriu-zis. Efectele ei se pot resimţi chiar şi la nivelul întregii societăţi. Fiind un fenomen social, corupţia sectorială este determinată tot de fenomene sociale. Ele au o anvergură limitată, după cum este şi efectul produs. Indivizii antrenaţi în activitatea sferelor afectate sau care beneficiază de rezultatele ei sesizează existenţa unei probleme sociale şi transmit mesajul restului indivizilor, fie direct, prin contacte nemijlocite, fie indirect, prin intermediul mass-media. Opinia publică devine îngrijorată de starea de lucruri creată şi trage alarma. Pentru stăvilirea corupţiei sectoriale nu mai sunt suficiente măsurile punitive, astfel încît se impune relevarea factorilor determinanţi ai fenomenului, ceea ce face posibilă elaborarea unor remedii de natură a-l preveni.

Corupţia sectorială nu se transformă, de regulă, în corupţie socială. Singura excepţie o constituie corupţia din sfera politică, care conduce legic la naşterea corupţiei sociale, ipostază incomparabil mai periculoasă pentru societate ca cea sectorială. Doar în cazul în care societatea este suficient de imună încît să poată stăvili oportun şi diminua decisiv corupţia sporită din sfera politică, poate fi evitată transformarea ei în una socială. Prin urmare, dacă societatea are de a face cu formarea unei corupţii sectoriale în sfera politică, atunci se cere a întreprinde, în regim de urgenţă, acţiuni sociale redutabile în vederea minimizării fenomenului pînă la o stare socialmente suportabilă.

Un caz exemplificator de corupţie sectorială îl găsim în istoria recentă a Italiei, perioada anilor ‘60-80. Atunci corupţia a penetrat adînc sfera politică, alimentînd o serie de fenomene nocive: crimă organizată, terorism, convulsii sociale, instabilitate politică şi dezvoltare economică anevoioasă. Datorită corupţiei sectoriale, ce-i adevărat într-o sferă vitală – cea politică, societatea italiană era înfricoşată de criminalitatea organizată şi de seniorii ei, care a culminat cu asasinarea mai multor magistraţi şi poliţişti; era bulversată de mişcări social-politice subversive, care au culminat cu răpirea şi asasinarea prim-ministrului italian – Aldo Moro; era obstucţionată în dezvoltarea ei economică, stare care a culminat cu investiţii masive din partea S.U.A. pentru a o menţine pe linia de plutire; era răvîşită de instabilitate politică, care a culminat cu transformarea scenei politice într-o arenă versatilă a sterilităţii. Stoparea dominaţiei corupţiei a fost posibilă după protestele sociale de la începutul anilor ’90, declanşate de o populaţie exasperată de mocirla în care se zbătea, aparent fără scăpare, ţara lor [2].

Corupţia socială este prezentă în situaţia proliferării extinse a manifestărilor de corupţie. Faptele de corupţie se atestă în toate sferele de activitate socială, practic fără deosebire, într-un număr crescînd. Corupţia înregistrează o dinamică ascendentă, iar ponderea ei este tot mai mare în ansamblul criminalităţii. Existenţa corupţiei este cunoscută de majoritatea covîrşitoare a indivizilor. Frecvenţa actelor de corupţie este atît de mare, încît subiectul corupţiei persistă în discuţiile publice: articole de presă, reportaje televizate şi radiofonice, lucrări ştiinţifice, dezbateri la conferinţe ştiinţifice etc.

În această ipostază, corupţia constituie un fenomen social extins. Ea afectează grav activitatea normală a instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, ceea ce conduce la perturbări sociale majore. Cauza corupţiei este de natură macrosocială şi generează, de rînd cu corupţia, o serie de alte fenomene sociale negative, cum ar fi: alcoolismul, narcomania sau deprecierea valorilor morale. Se formează un veritabil proces social degenerativ. Corupţia devine unul dintre cele mai periculoase fenomene criminale şi o ameninţare reală pentru evoluţia pozitivă a societăţii. Prezenţa corupţiei sociale constituie un indiciu sigur că societatea se află în criză.

Ajunsă în această ipostază, corupţia capătă surse interne de autogenerare şi se propagă deja cu de la sine putere. Începe procesul de formare a unui sistem de corupţie, ce se suprapune peste sistemul social în care elementul de corupere devine un atribut constitutiv tot mai important, fără a fi însă central. O serie de sectoare din mai multe sfere de activitate socială rămîn deocamdată neafectate de acest morb, funcţionînd în mare parte normal. Se observă tendinţe de justificare a practicilor de corupţie, constituirea unei noi “filozofii morale”, dar care nu ocupă deocamdată un rol dominant, în pofida unei răspîndiri relativ largi, între indivizi, în special între cei din segmentele afectate considerabil de fenomenul corupţiei.

Soluţionarea problemei corupţiei necesită acţiuni de prevenire, deoarece simpla contracarare este cu totul neputincioasă de a readuce sub control fenomenul malefic dezlănţuit. Corupţia socială este determinată de fenomene sociale stabile cu o mare putere de acţiune, iar menţinerea lor generează noi şi noi manifestări de corupţie. Efectele acestora încetează să apară numai după suprimarea sau atenuarea esenţială a acţiunii fenomenelor-cauză însăşi. Este vorba de măsuri cu caracter general social sau, altfel spus, macrosocial.

Un aspect extrem de important îl constituie riscul de transformare a corupţiei sociale în corupţie generală, probabilitatea unei asemenea evoluţii a fenomenului fiind, de regulă, foarte ridicată, datorită unei tendinţe inerente, legice. De aceea, lipsa unei reacţii adecvate a societăţii faţă de corupţia socială netezeşte calea pentru degenerarea ei în corupţie generală, cea mai periculoasă ipostază a fenomenului.

Reprezentativ pentru această ipostază este cazul U.R.S.S. Deşi în Uniunea Sovietică exista un regim totalitar înarmat cu puternice instrumente represive, corupţia a căpătat o mare anvergură în ultimele decenii. Proprietatea aparţinea, potrivit legii, întregului popor, însă, ea nu putea fi folosită direct de indivizi pentru necesităţile lor. Oamenii erau angajaţi ai unor instituţii, organizaţii sau întreprinderi, iar existenţa şi-o asigurau, legal, prin mijloacele gîştigate exclusiv în această calitate. Deoarece aceste mijloace nu satisfăceau decît un minim de existenţă, ei nu aveau altă soluţie de a le completa decît prin exploatarea în scop personal a posibilităţilor legate de funcţia ocupată. Exista un sistem neoficial de „servicii” reciproce care compensau slăbiciunile sistemului de relaţii sociale instituit prin lege. Cei care gestionau încălţăminte doseau o parte din marfă, iar apoi o propuneau celor care gestionau hainele, produse de uz casnic sau covoare. Cei care gestionau covoare, produse de uz casnic sau haine haine doseau şi ei o parte din obiecte, pentru ca apoi să le propună celor care le puteau propune încălţăminte, televizoare sau alte bunuri dorite. Era o stare de lucruri proprie, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi altor sfere de activitate, precum învăţămîntul, sănătatea sau administraţia. La circuitul acesta neoficial de mărfuri, servicii şi alte tipuri de avantaje erau conectaţi atît funcţionari de rînd, cît şi demnitari sus-puşi, inclusiv membrii organelor de conducere ale Partidului Comunist. Toate aceste practici, ca şi multe altele analogice, aveau caracter de corupţie, formînd un fenomen social extins, cu rădăcini adînci în sistemul social. De jure, legea interzicea asemenea comportamente, iar de facto, ele aveau o largă răspîndire, fiind acceptate de membrii societăţii ca o necesitate vitală de a compensa insuficienţele provocate de ineficienţa sistemului social existentent. Ele nu constituia, în percepţia cetăţenilor, însă imoralităţi, ci soluţii realiste menite a servi omului, adică în acord cu principiile etice ale umanismului.

Corupţia generală există în condiţiile unei omniprezenţe a faptelor de corupţie. Ele devin o prezenţă banală în absolut orice sferă a vieţii sociale şi în aproape toate segmentele acesteia, dacă nu chiar în toate. Frecvenţa lor este extrem de ridicată, astfel încît se poate spune cu certitudine că indivizii se lovesc de ele la tot pasul. Numărul faptelor de corupţie depăşeşte numărul tuturor celorlalte crime luate împreună, iar ponderea lor în ansamblul criminalităţii este covîrşitoare. Opinia publică este cu totul secată de discuţiile zadarnice referitoare la subiectul corupţiei, manifestînd o lehamite şi anemie organică.

În această ipostază, corupţia devine un fenomen social generalizat. Fenomenul corupţiei influenţează decisiv majoritatea fenomenelor şi proceselor din societate. Este constituit un sistem de corupţie care se suprapune peste sistemul social şi care îi influenţează decisiv funcţionarea, elementul de corupţie fiind unul central. De morbul corupţiei este afectată atît sfera publică, cît şi cea privată. Corupţia face imposibilă eliminarea sărăciei şi o adînceşte continuu, zădărnicind tentativele de dezvoltare economică a societăţii, reduce drastic capacitatea de inovare ştiinţifică, erodează educaţia şi pregătirea profesională a cadrelor, compromite încrederea indivizilor în administraţie, provoacă o depreciere gravă a valorilor şi normelor morale, conduce la disoluţia autorităţilor publice, subminează securitatea statului, precum şi autoritatea sa internaţională. Într-un cuvînt, corupţia facilitează considerabil degenerarea crizei sociale în colaps social şi obstucţionează hotărîtor încercările de a ieşi din impas. În societate domneşte efectiv corupţia.

Corupţia devine cel mai distructiv şi extins fenomen criminal. El influenţează substanţial dinamica celorlalte manifestări criminale, constituind un factor major ce favorizează criminalitatea. Fenomenul capătă surse interne depline de existenţă şi se propagă cu de la sine putere, independent de cauza care l-a suscitat iniţial, aceasta transformîndu-se, de fapt, într-o simplă condiţie favorizantă, de rînd cu multe altele. Instituţiile de drept sunt paralizate şi nu mai pot opune rezistenţă semnificativă criminalităţii explozive, dimpotrivă, se produce o criminalizare avansată a lor, ca şi a altor domenii sociale.

Funcţionarea normală a instituţiilor publice este perturbată profund, iar relaţiile indivizilor cu funcţionarii din sectorul public, se bazează predominant pe corupţie. În cadrul instituţiilor publice se înrădăcinează sisteme de corupţie, care le controlează pe deplin. Interacţiunea internă este dominată şi ea de relaţii de corupţie. Funcţionarii care nu acceptă normele de interacţiune bazate pe corupţie din interiorul instituţiilor sunt eliminaţi sau, în cel mai bun caz pentru ei, sunt, pur şi simplu, marginalizaţi, încredinţînduli-se acţiuni ce nu pot afecta interesele sistemului de corupţie. Sistemul de corupţie constituit îi forţează irezistibil pe funcţionari să accepte practicile de corupţie, fie prin conformare, fie prin tolerare. Funcţionarii oneşti, care nu acceptă beneficii personale pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, sunt nevoiţi oricum să o facă, chiar dacă fără a beneficia de ele, sub presiunea sistemului, în favoarea unui coleg sau altui factor de presiune cointeresat sau impus şi el, la rîndul său, de acelaş sistem de corupţie. Sistemul acţionează ca o forţă impersonală, obiectivă, care nu mai depinde de voinţa unor indivizi izolaţi, nici chiar a actorilor sau regizorilor lui.

Corupţia generală există exclusiv în condiţiile unei implicări directe şi dominante a politicienilor, în special a celor aflaţi la guvernare, în sistemul de corupţie. Uitînd de interesul general pe care trebuie să-l servească, ei se dedau la fapte de corupţie, urmărindu-şi propriul interes. Politicienii sau guvernanţii, dacă e să folosim un termen mai general valabil şi pentru societăţile în care există orînduiri totalitare sau autocratice, deţin, de fapt, o poziţie cheie în sistemul de corupţie. Ei ţin pîrghiile lui în mîinile sale şi îl dirijează potrivit intereselor individuale şi de grup. În societăţile democratice, şi politicienii aflaţi în opoziţie au pondere în sistemul de corupţie, în funcţie de posibilităţile de a accede la guvernare. Clasa politicienilor se corupe, ne mai fiind în stare să întreprindă acţiuni eficace împotriva acestui flagel, măcar şi din simplul motiv că aceasta ar însemna să ajungă pe banca acuzaţilor. O nouă clasă politică se loveşte de dificultăţi financiare serioase în dorinţa de a se afirma şi a concura cu politicienii înrădăcinaţi pe arena politică, întrucît eventualii sponsori şi-au căpătat ilicit averile sau prosperă pe seama relaţiilor de corupţie şi se tem de o posibilă activizare a organelor de drept.

Legea îşi pierde supremaţia. Ea încape pe mîna deţinătorilor puterii şi grupurilor de interese dominante în societate care o aplică după bunul său plac. Aplicarea legii devine foarte selectivă şi depinde, de fapt, nu numai de guvernanţi, ci şi de multiplele jocuri de interese de la toate nivelurile vieţii sociale, care influenţează puterea de decizie. Are loc o complicată interacţiune de interese, avînd elemente de confruntare făţişă sau latentă, ce se soldează cu triumful celui care îşi poate aroga favoarea puterii maşinăriei de administrare a societăţii, mînuită de un funcţionar de rînd sau de un înalt demnitar, după situaţie, indiferent de comandamentele legii. Se poate spune că legea este de partea aceluia care poate influenţa în sensul dorit, direct sau indirect (prin intermediul altor factori de influenţă), asupra funcţionarilor care o aplică.

Normele morale ce ţin de interzicerea manifestărilor de corupţie suportă şi ele o depreciere avansată. Ele îşi pierd în mare parte puterea regulatorie a conduitelor şi de apreciere socială. Chiar dacă oficial ele îşi păstrează semnificaţia iniţială, în relaţiile interpersonale ele, practic, nu mai acţionează. Normele din categoria menţionată îşi transformă calitatea de imperativ în cea de deziderat, iar în multe privinţe o pierd şi pe aceasta, devenind indezirabile.

Atitudinea opiniei publică devine bivalentă. Pe de o parte, indivizii condamnă practicele de corupţie şi susţin necesitatea unor măsuri ferme de contracarare a fărădelegilor celor corupţi, iar pe de altă parte, îi percepe ca pe nişte victime şi invocă necesitatea unor măsuri de prevenire. Paradoxul se explică prin faptul că o mare parte a populaţiei este implicată în practici de corupţie, din cauză că nu dispune de alte posibilităţi de a-şi asigura un trai decent ori chiar strictul necesar pentru existenţă, sau se vede nevoită să le consimtă tacit, din cauză că nu li se poate opune, fiind ameninţaţi de pericolul de a rămîne fără surse de existenţă şi de a-şi compromite afirmarea profesională, una care a devenit foarte importantă în societatea modernă pentru majoritatea indivizilor. Totodată, ea este conştientă de impactul distructiv al fenomenului asupra societăţii, îi resimpte efectele negative şi un disconfort psihologic, datorită lezării simţului moral.

Fenomenul corupţiei atinge faza în care poate fi stăvilit şi diminuat numai prin aplicarea simultană a unor măsuri de prevenire şi de contracarare radicale. Numai contracararea manifestărilor de corupţie este ineficace, deoarece fenomenul este generat de o puternică cauză socială şi favorizat de o multitudine de condiţii sociale propice. Numai prevenirea fenomenului este iarăşi ineficace, pentru că se formează un sistem de corupţie care generează cu de la sine putere manifestări de corupţie, altfel spus corupţia capătă o forţă internă de regenerare. Necesitatea de a combina acţiunile de prevenire cu cele de contracarare suscită confuzie socială şi agitaţie bolnăvicioasă. Indivizii, inclusiv cei corupţi, chiar dacă nu toţi, vor ca societatea să scape de corupţie, dar nu vor să existe persoane trase la răspundere penală, ceea ce se dovedeşte a fi imposibil. Rezultă o efervescenţă de atitudini şi convulsii sociale.

În plus, corupţia poate atinge un grad de generalizare atît de avansat, încît să se formeze o adevărată penurie de lideri şi intelectuali oneşti, neimplicaţi în sistemul de corupţie, capabili să preia funcţiile cheie în administraţie şi să conducă campania socială anticorupţie.

Elocventă în acest sens este societatea noastră, în care corupţia a ajuns în ipostază de generală. În societatea noastră, corupţia este o practică curentă de realizare a intereselor personale şi de interacţiune socială. Există puţini dintre acei care nu au ajuns în situaţia de a fi în contact cu astfel de practici sau nu au recurs la această cale de realizare a intereselor sale, fie ele vitale sau complementare. Comportamentele de acest gen sunt răspîndite deopotrivă în instituţiile administrative, întreprinderi, firme, instituţii de drept, şcoli spitale, case de copii, muzee, policlinici, grădiniţe de copii, teatre, institute de cercetare ştiinţifică sau biserici.

Potrivit datelor sondajului de opinie desfăşurat [3], instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile publice sunt foarte puternic afectate de corupţie, 78% dintre subiecţii chestionaţi considerînd că toţi (17%) sau majoritatea (61%) dintre funcţionari sunt implicaţi în practici de corupţie. Totodată, 74% dintre ei apreciază că corupţia este larg răspîndită în societate şi numai 5% sunt de altă părere.

Ele au loc zi de zi, ceas de ceas, peste tot în societate. Corupţia este atît de comună, încît mulţi nici nu-şi mai dau seama de semnificaţia socială a unui asemenea comportament. Ea se produce în climatul unei atitudini de conduită firească.

Astfel, majoritatea (57%) dintre subiecţii chestionaţi nu consideră că este o faptă de corupţie oferirea unui cadou medicului pentru o îngrijire specială, 41% nu consideră corupţie adresarea unei solicitări personale unui consilier din primărie pentru a obţine permisiunea de a construi, 20% – folosirea funcţiei ocupate pentru a realiza afaceri personale, iar 11% – nici măcar acceptarea banilor de către funcţionari, cu scopul de a ascunde sau de a reduce taxele. Mai mult decît atît, 41% dintre subiecţi consideră că este admisibil ca membrii Guvernului sau Parlamentului, primarii şi funcţionarii din primării să accepte bani pentru a soluţiona probleme personale ale cuiva făcînd uz de funcţia sa.

Această stare de lucruri coexistă cu afirmaţii critice aduse practicilor de corupţie, de obicei în discuţii particulare, în materiale jurnalistice şi în discursuri politicianiste chiar de o parte considerabilă dintre acei care sunt implicaţi în mod curent în ele.

Problema corupţiei răsună puternic mai în toate discursurile politicienilor, iar reducerea flagelului este declarată drept prioritară. Periodic se fac modificări în legislaţie, se adoptă programe, strategii, planuri menite să realizeze acest obiectiv, în timp ce corupţia rămîne o practică curentă şi se înrădăcinează în continuare.
Corupţia este prezentă atît în instituţii, organizaţii sau întreprinderi publice, cît şi în cele private.

Apar noi termeni de denumire a fenomenului sau a unor manifestări particulare ale lui, cum ar fi „nepotism”, „cumătrism” sau „protecţionism”. Corupţia este subiectul predilect al caricaturiştilor şi umoriştilor [4]. Dar, după cum a observat inspirat cunoscutul regizor Tudor Tătaru, o dată cu rîsul rămîne şi corupţia.

Instituţiile de drept deschid permanent dosare penale, sute pe an, dar şi mai multe nu se deschid, fie pentru că ocrotitorii dreptului iau şpagă, fie pentru că primesc indicaţii de la superiori sau sunt rugaţi de cunoscuţi. Sute de indivizi ajung să fie traşi la răspundere penală pentru fapte de corupţie, în timp ce majoritatea membrilor societăţii strigă indignaţi că instituţii de drept nu fac nimic pentru a pune capăt corupţiei şi că făptuitorii rămîn nepedepsiţi. Atunci însă cînd aceiaşi indivizi aud despre pedepsirea cuiva, înclină să-l considere o victimă, care nu a făcut decît să încerce să supravieţuiască sau să-şi ia ceea ce merită, în special atunci cînd este vorba de persoane aflate într-o poziţie socială asemănătoare sau care recurg al acte de corupţie pe care şi ei le săvîrşesc de obicei.

Cercetătorii, dascălii, practicienii şi activiştii sociali studiază problema corupţiei, elaborează lucrări ştiinţifice, ţin discursuri înflăcărate, alcătuiesc texte de legi, polemizează savant, înaintează propuneri de redresare a situaţiei, practicînd totodată corupţia cu nonşalanţă sau chiar cu gravitatea unui om serios îndeletnicit cu o activitate la fel de serioasă.

Deşi este o banalitate, autorităţile publice jură că nu fură şi că funcţionarii publici sunt oneşti, iar cei corupţi sunt puţini la număr şi sunt eliminaţi sistematic din rîndurile slujbaşilor comunităţii. Serviciile publice cele mai corupte sunt şi cele mai profitabile, astfel încît există o concurenţă acerbă de a pune mîna pe o funcţie publică. Chiar s-au format taxe de angajare sau de numire în funcţie, mărimea căreia corespunde posibilităţii de înavuţire prin corupţie asociată funcţiei respective. Oamenii achită taxa, estimînd dacă investiţia se justifică, din punctul de vedere al rentabilităţii.

Binînţeles că profitabilitatea urcă o dată cu ierarhia, capii (miniştrii, deputaţii, directorii de mari întreprinderi, instituţii sau organizaţii etc.), sociali sau administrativi, sunt cei mai avantajaţi.

Există la multe „servicii” taxe prestabilite, pe care lumea le cunoaşte şi le achită fără opunere, adică mita este tarifată. Pînă şi justiţia se face pe bani, existînd şi în această privinţă o grilă uzuală de apreciere în bani a dreptăţii împărţite de judecători. Avocaţii le învaţă pe de rost, de rînd cu procedura de achitare-acceptare, astfel încît să-şi poată servi cît mai bine clienţii.

Cei oneşti au rămas puţini, numărul lor descreşte pe an ce trece. Restul, de fapt majoritatea, îi privesc ca pe nişte ciudaţi sau nesimţiţi. Încearcă să-i ţină mai departe, să-i includă în practica generală sau să-i plaseze în acele nişe sociale, care le permit să convieţuiască în pace, fiecare cu normele lui.

A fi corupt nu mai este un motiv de a roşi în relaţiile interpersonale, poate numai în faţa publicului larg. Omul nu se mai gîndeşte dacă face bine sau rău în situaţia în care poate corupe sau se poate lăsa corupt, ci dacă are posibilitatea sau nu să facă ceea ce trebuie făcut pentru aceasta şi dacă răsplata merită efortul. Astfel, 76% dintre subiecţii sondajului apreciază că este foarte probabil (28%) sau destul de probabil (48%) ca o persoană să dea bani unui funcţionar, să-i facă un cadou (66%, 24 şi, respectiv, 42%) ori să-i facă o favoare (57%, 19 şi, respectiv, 38%), în timp ce 37% a celor care sunt de părere că persoana care a dat bani sau un cadou funcţionarului se va simţi mulţumită, în timp ce numai 14% cred că ea se va simţi ruşinată.

Bineînţeles, că există o serie de trăsături generale ce caracterizează fenomenul corupţiei, indiferent de ipostaza în care se află la un moment dat. Totuşi, cunoaşterea ipostazelor corupţiei permite o mai amplă cunoaştere a fenomenului, o anticipare a posibilităţilor de evoluţie, precum şi o particularizare a metodelor de prevenire şi contracarare a acestuia.

Note şi referinţe:

1. www.transparency.org.
2. Vezi de exemplu: Alessandro Silj, Imperiul mafiei. Criminalitate, corupţie şi politică în Italia: 1943-1994, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
3. Sondajul de opinie „Percepţia fenomenului corupţiei în Republica Moldova” a fost efectuat de C.C.C.E.C.
în parteneriat cu CoE, în cadrul proiectului „Suport pentru strategia naţională anti-corupţie a Moldovei” (PACO Moldova), la care a participat şi autorul acestui articol. Culegerea şi prelucrarea statistică a datelor a fost realizată de Institutul de Marketing şi Sondaje Inc. (IMAS-INC) în perioada octombrie 2005.
4. Potrivit Liliei Caraşciuc, preşedintele „Transparency Internatioanl – Moldova”, organizaţia pe care o conduce posedă o colecţie de circa 2000 de caricaturi.