Valeriu Bujor, Octavian Bejan
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova,
Ed. a II-a şi a III-a, Chişinău, 2002.
Ancorat profund în existenţa umană, interesul reprezintă un aspect, un element fundamental al omului şi al mediului lui de viaţă, natural şi social. De aceea, interesul a căzut, mai mult sau mai puţin, în atenţia cognitivă a omului încă din trecutul îndepărtat. Primele abordări ale fenomenului au avut, după cum s-a dezvoltat şi gîndirea umană, un caracter preponderent filozofic. Ulterior, interesul ajunge şi printre preocupările cercetătorilor, devenind o veritabilă problemă ştiinţifică.
Dincolo de filozofie, interesul a fost studiat, în special, de sociologie şi de psihologie. Cercetările ştiinţifice efectuate au o dată recentă şi sunt puţin numeroase, deşi termenul interes cunoaşte o utilizare largă. De termenul interes ne lovim, de fapt, mai la tot pasul: fie că ieşim în stradă sau întreţinem o discuţie, fie că ascultăm radioul sau privim televizorul, fie că lecturăm o carte sau frunzărim un ziar putem constata facil că între celelalte vocabule se strecoară, într-un număr interogativ de cazuri, şi cuvîntul interes. Situaţia se repetă şi în literatura ştiinţifică. Termenul interes poate fi întîlnit în cele mai diferite ştiinţe, evident de natură socio-umanistice: sociologie, psihologie, istorie, drept etc. În scrierile cu caracter ştiinţific el figurează în diverse ipostaze şi cu funcţii deosebite. Remarcăm expres faptul că termenul interes poate fi regăsit, nu de puţine ori, în contexte explicative, avînd, prin urmare, o funcţie metodologică deloc neglijabilă, dacă nu chiar majoră.
Totuşi, o definire clară a conceptului în discuţie lipseşte, în pofida recunoaşterii aproape unanime a importanţei categoriei de interes în explicarea comportamentului uman, individual sau de grup. De altfel, interesul figurează în mai toate ştiinţele ca un stimul fundamental al activităţii umane şi i se conferă, prin urmare, o semnificaţie aparte. Sociologia insistă actualmente tot mai pronunţat asupra laturii sociale a fenomenului şi, respectiv, asupra rolului interesului (intereselor), în calitate de fenomen social, în procesele din societate, fiind obţinute o serie de cunoştinţe şi date preţioase.
În criminologie problema interesului a cunoscut însă o dezvoltare (rezolvare teoretică şi practică) unilaterală şi neesenţială, fiind atacat doar aspectul psihologic. Astfel, interesul apare în studiile criminologice în cadrul mecanismului actului criminal ca un element de natură psihologică, iar latura socială a fenomenului este neglijată aproape cu desăvîrşire. În consecinţă, în timp ce sociologia atribuie interesului un rol considerabil în procesele sociale, în acţiunea socială, criminologia nu s-a preocupat de raportul dintre interes şi crimă, în calitate de fenomene sociale. Lacuna rămasă este cu atît mai surprinzătoare cu cît sociologia a avansat considerabil în cunoaşterea acestui fenomen, iar cunoştinţele obţinute permiteau deja formularea problemei interesului în termeni criminologici. Pe deasupra, sociologia a stabilit deja explicit existenţa unei legături cauzale între interes, în calitate de fenomen social, şi comportamentul social (individual sau de grup), iar, ca urmare, se impune şi o abordare criminologică a faptului. De altfel, lipsa unei idei sociologice clare despre interes a condus la o tratare incompletă, pe alocuri eronată chiar a problemei interesului în criminologie, inclusiv sub aspectul psihologic. De aceea, dezvăluirea aspectelor sociologice ale interesului capătă actualitate în ştiinţa criminologică şi deschide noi perspective de cercetare.
Totodată, cerinţa studierii laturii sociale a problemei interesului include un substrat metodologic. Plecînd de la premisa că crima (criminalitatea) formează un fenomen social, ajungem la concluzia că şi factorii care o determină, într-o măsură sau alta, au un caracter social, fără a absolutiza însă ponderea lor. De aici reiese exigenţa metodologică de a aborda, esenţialmente, obiectul criminologiei, implicit interesul, prin prisma teoriei sociologice. ,,Criminalitatea – scria Traian Pop – fiind în originea sa un fenomen social, iar în consecinţele sale fenomen antisocial, interesează şi sociologia, formează şi un obiect de studiu al sociologiei. Criminalistul, ca să poată face studiul acestui fenomen, trebuie să fie informat în materie de sociologie. Astfel într-o lucrare de criminologie este binevenit, ba chiar necesar un studiu introductiv în sociologia generală şi în sociologia criminală”. Desigur, ştiinţa criminologică este obligată a aprofunda şi a completa teoria sociologică după necesităţile şi după specificul obiectului propriu.
În lumina celor menţionate, iese în vileag oportunitatea unei abordări a problemei interesului sub aspectul socio-criminologic.
Ipoteza fundamentală ce trebuie pusă la temelia unui asemenea studiu constă în ideea că între fenomenele interes şi crimă există o legătură intimă, dacă nu esenţială. În acelaş timp, atît interesul, cît şi crima sunt reflectate conceptual ca fenomene de natură socială, iar legătura dintre ele se presupune a avea un caracter de determinare. Prin urmare, anume în atare spirit şi este necesar a formula, în termeni esenţiali, problema interesului în criminologie.
În această ordine de idei, considerăm că un eventual studiu fundamental al problemei interesului urmează:
- determina gradul de cunoaştere a fenomenului interes în filozofie şi în ştiinţă (în sociologie şi, în special, în criminologie);
- defini conceptul de interes;
- elucida legătura (şi caracterul ei) dintre interes şi crimă;
- stabili modul de răsfrîngere a acţiunii interesului, în calitate de fenomen social, asupra mecanismului actului criminal;
- formula, în baza concepţiei elaborate, noi principii de realizare a actului de prevenire a criminalităţii; precum şi
- elabora categoria criminologică de interes.
Studierea problemei interesului în criminologie oferă o triplă utilitate. În primul rînd, ea va conduce la cunoaşterea unei stări de fapt insuficient cercetată: legătura dintre fenomenele interes şi crimă, îmbogăţind, astfel, ştiinţa criminologică. În al doilea rînd, ea face posibilă elaborarea categoriei criminologice de interes. Însemnătatea deosebită a acestui instrument metodologic consistă în capacitatea euristică ridicată a categoriei de interes (bunăoară, ea serveşte la definirea crimei în calitate de fenomen social, la explicarea genezei criminalităţii). În al treilea rînd, studierea problemei interesului conturează noi perspective practice. Ea implică crearea unui nou model (un nou set de principii) de soluţionare socială, practică a problemei criminalităţii, pe calea prevenirii acesteia. Mai mult decît atît, noul model presupune o acţiune la nivel macrosocial şi, drept urmare, produce un efect global asupra criminalităţii şi, în consecinţă, asupra societăţii (şi viceversa).
De remarcat ponderea practică accentuată a rezultatelor studiului proiectat asupra problemei interesului în conjunctura socială actuală. Societatea noastră parcurge o perioadă arhidificilă de tranziţie de la modelul socialist imaginar de organizare socială la sistemul capitalist obiectiv de organizare a vieţii sociale. Sub imperiul unei plurităţi de factori obiectivi şi subiectivi societatea noastră a ajuns într-o ruină economică, unde sărăcia cuprinde peste 80 la sută din populaţie. Sistemul social este dezorganizat, din care cauză funcţionează defectuos. Autorităţile publice acuză o stare avansată de disoluţie şi de incapacitate. Criminalitatea a urcat la cote patologice. Crima a pătruns în toate sferele de activitate socială şi în toate instituţiile publice. Mai mult decît atît, crima a devenit o banalitate, ba chiar a devenit, pentru mulţi, un mijloc de supravieţuire. Organele de ocrotire a dreptului acţionează în van. Între lege şi realitate s-a căscat un hău extrem. Relaţiile sociale au ieşit, în mare parte, de sub incidenţa raporturilor (reglementărilor) juridice, demonstrînd imbatabil existenţa unui decalaj între realitatea obiectivă şi cadrul juridic al unei societăţi. Statul însuşi s-a desprins considerabil de societate, prin care fapt şi-a divulgat caracterul său derivat. Crima şi-a pierdut semnificaţia (i)morală, fiind mai mult o abstracţie juridică, avînd consecinţe juridice sporadice. Respectarea strictă a unor precepte morale (anterioare, ,,anacronice”) s-a transformat într-un handicap social, iar indivizii care continuă a-şi ordona comportamentul după acestea manifestă inadaptare socială şi întîmpină o respingere colectivă. Astfel, crima constituie, în circumstanţele create, o stare de fapt implacabilă, o formă de comportament, de relaţie socială acceptată tacit în societate. De remarcat că crima şi-a consumat semnificaţia morală cu precădere în raportul cetăţean-stat, păstrîndu-şi o doză de valabilitate în raportul individ-individ (omor etc.). Crima a ajuns, paradoxal, un factor de salvare individuală şi de distrugere socială. În asemenea condiţii, represiunea juridică a devenit fără noimă şi, din păcate, imposibilă, căci nu poate fi sancţionată majoritatea membrilor societăţii. Torentul incomensurabil al crimelor nu poate fi oprit decît pe calea prevenirii. De aceea, diminuarea drastică a criminalităţii reclamă acţiuni macrosociale, realizate nu la nivel poliţienesc, ci la nivel politic. Or, principiile necesare elaborării unei atare politici criminologice pot fi desprinse din studiul problemei interesului. Iată din ce cauză cercetarea problemei interesului reprezintă nu doar un imperativ teoretic, ci şi o certă oportunitate practică. Pe de altă parte, situaţia din societatea noastră constituie o ilustraţie, o dovadă irefutabilă a importanţei problemei interesului în cercetarea criminologică şi a veracităţii conjecturilor formulate.
Problema formulată şi ipoteza înaintată au determinat direcţia metodologică adoptată la efectuarea unui studiu fundamental al interesului. Astfel, realizarea cercetării va fi ghidată de paradigma sociologică de rezolvare a problemelor criminologice, inclusiv a problemei interesului. Cît despre metodele concrete ce urmează a fi aplicate, se poate spune că alegerea lor este predeterminată de caracterul teoretic al studiului fundamental. În speţă, se va aplica metoda ipotetico-deductivă coroborată cu arsenalul metodologic al logicii formale. În plus, deoarece cunoştinţele găsite în filozofie şi în ştiinţă (sociologie, criminologie etc.) nu sunt suficiente pentru efectuarea cercetării concepute este necesară elaborarea unor instrumente metodologice proprii: formularea noţiunii filozofice şi a conceptului sociologic de interes, definirea specifică (prin prisma nevoilor suscitate de chiar cercetarea întreprinsă) a conceptelor de societate, stat, drept, crimă, criminalitate etc.
O dată create premisele teoretice, metodologice de studiere a problemei interesului în criminologie, sperăm că vor urma multiple şi diverse cercetări empirice, particulare în materie.
