Octavian BEJAN, criminolog
Legea şi viaţa, nr. 2, anul 2008, p.19-21.
Afin de mieux définir le mécanisme du comportement criminel individuel on a été analysées les définitions et les concepts élaborées dans la criminologie autochtone et certaines – dans la criminologie soviétique et russe, ainsi que le traitement du problème en criminologie roumaine en général. On a constaté que (1) en criminologie roumaine, y compris celle autochtone, le problème est rarement abordé, voire les manuels ; (2) on n’explique pas la façon dont les elements du mécanisme interactionnent et quelle est leur status étiologique, ils sont seulement énumérés ; (3) la plupart des auteurs seulement présentent les étapes et les éléments du mécanisme. Selon nous l’étude criminologique du problème vise 3 objectifs : (1) expliquer la manière dont les facteurs sociale deviennent des facteurs psychologiques en déterminant la conduite criminel ; (2) expliquer la manière dont se forme le comportement criminel individuel; (3) assurer le support théorique pour l’élaboration des mesures de prévention individuelle. À notre avis, le mécanisme du comportement criminel représente, en essence, le processus de naissance, développement et matérialisation du comportement criminal, vue par la prisme de l’individu, autant sous l’aspect intérieur – les processus psycho-somatiques, que sous tel extérieur – la conduite, les aspects qui se trouvent dans une liaison indissoluble et sont déterminés par des facteurs socials. Problema mecanismului comportamentului criminal a fost abordată pentru prima oară în criminologia autohtonă de Valeriu Bujor, Sergiu Ilie, Sergiu Casian şi autorul acestui articol1. Atunci, de rînd cu criminologii menţionaţi, am optat pentru termenul de „mecanism al actului infracţional”, iar definiţia a fost una elementară, şi anume: „procesul de naştere (apariţie) şi dezvoltare a unei infracţiuni concrete. Forma elementară a definiţiei propuse a fost dictat de caracterul didactic şi destinaţia lucrării. S-a dorit oferirea unui instrument de formare profesională accesibil studentului. Ulterior, problema a fost abordată de Gheoghe Gladchi2. De subliniat că autorul nu propune o definiţie, ci se raliază opiniei autorilor monografiei „Mehanizm prestupnogo povedenia”3. Potrivit cercetătorului autohton, la baza săvîrşirii unei crime stă motivaţia criminogenă, care include o serie de procese şi stări psihice, şi anume: necesităţile, pasiunile şi emoţiile, interesele şi sistemul de valori. Procesele şi stările psihologice indicate de autor nu sunt însă, în opinia noastră, diferenţiate clar. De exemplu, cercetătorul identifică necesităţile cu pasiunile şi emoţiile4, ceea ce nu putem accepta dat fiind caracterul cu totul diferit al acestor fenomene. Gheorghe Gladchi optează pentru termenul de „mecanism al comportamentului infracţional individual”, după cum rezultă din chiar titlul articolului, dar şi al terminologiei utilizate în lucrare. Cercetătorul lasă fără o explicaţie directă şi precisă modul în care factorii sociali influenţează conduita individului, deşi se pronunţă pentru o definiţie care scoate în prim plan anume acest aspect. Alţi criminologi autohtoni nu au abordat subiectul în discuţie, chiar şi autorii unor materiale didactice generale au preferat să evite această problemă, de exemplu Iurie Lari, Igor Ciobanu sau Mihail Bîrgău5. De altfel, şi în criminologia naţională abordările problemei sunt la fel de rare6. Unul dintre puţinii cercetători români care au abordat problema, şi anume: Valerian Cioclei, menţionează că „o serie de criminologi au încercat să finalizeze explicaţiile de natură etiologică, prin elaborarea unor modele de trecere la act” şi prezintă o serie de asemenea „modele particulare” şi „modele generale”, fără a oferi o abordare conceptuală a problemei7. Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun abordează problema „mecanismului trecerii la act”, dar nu propun o definiţie proprie. Potrivit acestor autori „trecerea la săvîrşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă” 8. După cum rezultă din concepţia autorilor, crima constituie rezultatul interacţiunii factorii de personalitate cu situaţia concretă. În opinia noastră, o asemenea tratare este incompletă şi, deci, nesatisfăcătoare, deoarece ea nu relevă cu adevărat mecanismul comportamentului criminal individual. Potrivit autorilor Cursului de criminologie sovietică, mecanismul comportamentului criminal reflectă legătura şi interacţiunea dintre factorii exteriori ai realităţii obiective şi interiori, procesele şi stările psihice, care determină decizia de a săvîrşi o infracţiune, direcţionează şi controlează realizarea acestei decizii9. Este de remarcat că criminologii ruşi constată corect existenţa unei interacţiuni între factorii obiectivi şi cei subiectivi în cadrul mecanismului comportamentului criminal. Totuşi, în opinia noastră interpretarea oferită de cercetători nu reflectă exact modul în care se produce această interacţiune, dar şi importanţa studierii acestui fenomen în criminologie. Deşi afirmă importanţa covîrşitoare a necesităţii şi interesului în declanşarea comportamentului criminal, autorii lucrării menţionate consideră că multe infracţiuni sunt precedate de o motivaţie legată de necesităţi deformate şi perverse ale personalităţii, prevalarea năzuinţelor cupide sau agresive, intereselor egoiste10. Totodată, criminologii citaţi menţionează că aprecierea referitoare la necesitate se extinde şi asupra interesului11. Autorii menţionează că conform cercetărilor criminologilor sovietici, interesele, care coincid cu necesităţile, constituie motivele principale ale săvîrşirii sustragerilor (94%), şi ocupau o proporţie considerabilă între motivele omorurilor şi vătămărilor corporale grave (42%)12. Deşi precizarea ideii precum că conceptul de mecanism al comportamentului criminal individual reflectă legătura şi interacţiunea dintre factorii externi (obiectivi) şi cei interni (subiectivi) este importantă şi corectă, ea nu îşi are locul în definiţie, cu atît mai mult cu cît cunoaşterea criminologică a mecanismului comportamentului criminal individual are şi alte sarcini cognitive şi practice, după cum vom arăta în continuare. O atare precizare îşi are locul legitim în concept, nu şi în definiţie. De asemenea, nu-şi are locul în definiţie menţiunea privind calitatea de element central atribuită deciziei criminalului. Orice definiţie trebuie să releve esenţa fenomenului şi nu să pună în prim plan un element al acestuia, chiar dacă acesta poate reprezenta o trăsătură principală, sau să releve importanţa studierii fenomenului definit. În orice caz, după noi, elementul central al mecanismului comportamentului criminal este interesul. Nu putem fi de acord nici cu afirmaţia privind „necesităţi perverse”, deoarece toate necesităţile sunt fireşti, perversă, din punct de vedere social, poate fi doar modalitatea de satisfacere a acesteia, deşi Merton respinge şi această idee, odată ce afirmă că crima joacă un rol pozitiv în societate13. De menţionat că autorii lucrării citate reprezintă puţinii criminologi ruşi care oferă o proprie definiţie a mecanismului comportamentului criminal individual. Mulţi alţi autori reputaţi ruşi, printre care şi V.N.Kudreavţev, I.I.Karpeţ sau N.P.Dubinin, nu definesc mecanismul comportamentului criminal, ci numai enumeră şi explică funcţionarea elementelor constitutive ale acestuia, limitîndu-se la o serie de observaţii abstracte privind procesele psihice. În viziunea acestora, crima este precedată de un şir de etape ale activităţii psihice a subiectului, care formează, treptat, orientarea anticriminală a faptei şi realizarea ei efectivă. Se consideră că, treptat, din „particule mici” se compun elementele viitoarei fapte antisociale, se constituie trăsăturile ei de bază14. Cercetătorii susţin ideea potrivit căreia necesităţile şi interesele constituie fundamentul motivaţiei, precum şi ideea că există trebuinţe deformate, degradate şi perverse15, idee pe care nu o împărtăşim, după cum am afirmat mai sus. Nici N. F. Kuzneţova nu propune o definiţie a mecanismului comportamentului criminal. Potrivit acestui criminolog, mecanismul crimei concrete se compune din trei elemente majore: motivaţia, situaţia şi aspectul victimologic. Locul central este acordat motivaţiei, definită ca fenomen psihic ce caracterizează personalitatea şi reprezintă totalitatea motivelor aflate în proces de dezvoltare, interacţiune şi realizare16. Cunoscutul criminolog rus, şi coautorul ei M.N.Golodniuk, prezintă o gamă extinsă de motive dintre cele mai diverse (răzbunare, gelozie, solicitudine, avariţie, iresponsabilitatea, mizantropia, agresivitatea intrinsecă, cruzimea, invidia, supărarea, fanatismul religios, extremismul naţional, adversitatea politică şi socială etc.), fără însă a preciza exact natura şi locul acestora în structura motivaţiei, puterea lor de determinare şi regularitatea cu care se manifestă. În plus, mulţi dintre aceşti termeni reflectă numai manifestări psihice care îşi au rădăcinile în necesităţi şi interese, adică au un caracter derivat şi constituie prin ele însele cauze ale conduitei umane. De observat că şi aceşti cercetători includ necesităţile şi interesele în componenta motivaţională, dar acordă interesului un loc cu totul neînsemnat în procesul cauzal, pedalînd preponderent pe ideea de necesitate, în timp ce interesul este plasat în rînd cu stările emoţionale şi orientările17. În această privinţă vom remarca două aspecte: (a) interesul şi stările emoţionale sunt fenomene cu totul deosebite prin natura sa, (b) nu există orientare în afară de interes, de fapt interesul constituie orientarea individului şi determină conduita lui socială, după cum am arătat în capitolele precedente şi vom sublinia în continuare, abordînd chestiunea sub aspectul mecanismului comportamentului criminal. Criminologul rus S.I.Kurganov precizează că pentru criminologie prezintă însemnătate nu numai „de ce” este săvîrşită o crimă, adică aspectul cauzal, ci şi „cum”, ceea ce semnifică aspectul instrumental, şi „pentru ce” – aspectul teleologic. În viziunea autorului, conceptul de mecanismul comportamentului criminal a fost elaborat tocmai pentru analiza acestei problemei. Acest concept indică legătura şi interacţiunea factorilor externi, obiectivi, cu procesele şi stările interne, care determină decizia de a săvîrşi o crimă, direcţionează şi controlează realizarea acestei decizii. După cum se vede, autorul preia definiţia propusă de autorii manualului Curs sovetskoi kriminologhii şi ai monografiei Mehanism prestupnogo povedenia. Autorul consideră că mecanismul comportamentului criminal este format din trei elemente: (1) motivaţia, (2) planificarea (stabilirea scopurilor şi alegerea mijloacelor) şi (3) executarea, survenirea consecinţelor socialmente periculoase18. Analizînd concepţiile prezentate vom trage cîteva concluzii: (1) există puţine definiţii ale mecanismului comportamentului criminal individual, deşi problema este abordată în multe lucrări, în special de sinteză; (2) majoritatea autorilor citaţi nu descriu exact modul de interacţiune a diferitor elemente ale comportamentului criminal, ci numai le enumeră, prezentînd relaţii separate care diferă de la un autor la altul, şi descriu cu lux de amănunte diverşi factori particulari, foarte numeroşi, care influenţează conduita criminală, fără a indica, de regulă, puterea de determinare a acestora şi statutul lor etiologic (cauză sau condiţie, condiţie întîmplătoare sau necesară, condiţie necesară şi suficientă), doar este menţionată calitatea lor de factori determinanţi; (3) o parte considerabilă dintre autori nu fac decît să indice etapele mecanismului comportamentului criminal individual şi apartenenţa elementelor constitutive la etapele respective. În opinia noastră, studierea criminologică a problemei mecanismului comportamentului criminal urmăreşte asemenea obiective: (1) explicarea modului în care factorii sociali se transformă în factori psihologici şi astfel determină săvîrşirea crimelor; (2) explicarea modului în care se formează comportamentul criminal individual; (3) asigurarea suportului teoretic pentru elaborarea măsurilor de prevenire individuală a crimelor. Cercetările efectuate în problema interesului19, ne-au permis realizarea unei abordări diferite a mecanismului comportamentului criminal individual şi formularea unei proprii definiţii ştiinţifice a acestuia: Prin urmare, mecanismul comportamentului criminal individual reprezintă, în esenţă, procesul de naştere, dezvoltare şi materializare a comportamentului criminal, văzut prin prisma individului, atît sub aspectul interior – procese psiho-somatice, cît şi sub cel exterior – conduită, aspecte care se află într-o legătură indisolubilă şi sunt determinate de factori sociali. Cunoaşterea mecanismului comportamentului criminal individual ne dezvăluie, aşadar, cum influenţa externă (obiectivă) se transformă într-un impuls intern (subiectiv), cum acest impuls intern evoluează şi cum se materializează, în cele din urmă, în conduită criminală, adică într-o manifestare exterioară (obiectivă), modificînd realitatea, ceea ce permite criminologiei să elaboreze, cu mai mult succes, măsuri de prevenire individuală a crimelor. Note şi referinţe 1 Elemente de criminologie, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1997, p.40-43. 2 Gheorghe Gladchi, Mecanismul comportamentului infracţional individual: concepte, structuri, particularităţi, Revista naţională de drept, nr.9/2001, p.36-40 şi manualul Criminologie, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.100-116. 3 Ibidem, p.36-40. 4 Ibidem, p.38. 5 Vezi manualele elaborate de autorii menţionaţi : I. Ciobanu, Criminologie, Editura Cartdidact-Reclama, Chişinău, 2003; Iu. Lari, Criminologie, Chişinău: Academia “Ştefan cel Mare”, 2004; M.Bîrgău, Criminologie: manual, Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2005. 6 Vom cita o serie de lucrări recente care nu prezintă această problemă: Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002; Ion Eugen Sandu, Florin Sandu şi Gheorghe-Iulian Ioniţă, Criminologie, Editura Silvi, Bucureşti, 2001; Augustin Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Editura Cugetarea, Iaşi, 1999; Doru S. Luminosu şi Vasile Popa, Criminologie, Editura Helicon, Timişoara, 1995. 7 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.135, 135-142. 8 Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p.213. 9 Kurs sovietskoi kriminologhii. Predmet. Metodologhia. Prestupnosti i eio pricinî. Prestupnik, pod. red. V.N.Kudreavţev, Izdatelistvo Iuridiceskaia literatura, Mosckva, 1985, p.359. 10 Ibidem, p.363. 11 Ibidem, p.364. 12 Ibidem, p.416. 13 Merton Robert, Soţialinaia teoria i soţialinaia strukctura, Izdatelistvo Hraniteli, Moskva, 2006, р.256-277. 14 N.P.Dubinin, I.I.Karpeţ şi V.N.Kudreavţev în lucrarea Ghenetika, povedenie, otvetstvennosti (O prirode antiobscestvennîh postupkov i puteah ih preduprejdenia, Izdatelistvo politiceskoi literaturî, Moskva, 1982. рp.154-155. 15 Ibidem, p.180-187. 16 Kriminologhia, pod. red. N.F.Kuzneţovoi i G.M.Minikovskogo, Izdatelistvo MGU, Moskva, 1994, p.116 -134. 17 Ibidem, p 118. 18 S.I.Kurganov, Osnovî kriminologhii, Izdateliskii dom „Nota Bene”, Moskva, 1998, p.66-67. 19 Vezi de exemplu rezultatele prezentate în lucrarea: Octavian Bejan şi Valeriu Bujor, Interes şi crimă, Chişinău, 2004.
