Octavian Bejan, colaborator ştiinţific superior al
Centrului de cercetări ştiinţifice al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare”
Revista de filozofie şi drept, nr.2-3/1999.
Когда речь идет о таких терминах как ученый, преподаватель, специалист и эксперт зачастую возникают противоречия в их понимании. Как следствие, и претензии, ожидания, требования, оценки и т. д. предъявляемые к ним принимают искаженные формы. Таким образом, необходимо чёткое определение и разграничение этих терминов, которое отвечало бы современным научным требованиям. С практической точки зрения, определение и разграничение этих понятий могло бы служить критерием при проведении аттестации кадров, при предъявлении требований к кадрам и оценки их компетентности, а также результатов их работы. Именно это и попытался сделать автор в данной статье. Începînd cu paşi timizi şi precauţi, ştiinţa a pătruns, treptat, deja în faza actuală de dezvoltare a societăţii, practic, în fiecare colţişor al vieţii noastre, devenind omniprezentă. Prezenţa ei s-a făcut simţită, în termeni esenţiali, deopotrivă atît în sfera materială, cît şi în sfera spirituală de existenţă umană. Ştiinţa reprezintă, de fapt, un veritabil fir al Ariadnei pentru om şi societate în genunea nebuloasă a existenţei ce-i învăluie. În linii mari, putem remarca că în plan material ştiinţa a ajuns principalul factor de producţie, iar în plan spiritual formează cadrul de referinţă pentru celelalte forme de conştiinţă socială şi moduri de cunoaştere. În detaliu, în complexitate şi în diversitate, prezenţa şi contribuţia ştiinţei este de-a dreptul copleşitoare. Pînă şi credinţele, indiferent de sorginte, nu se pot dispensa de invocaţii cu caracter ştiinţific, iar cele de dată recentă utilizează pe larg tezele ştiinţifice în doctrinele elaborate. În definitiv, putem enunţa că ştiinţa se constituie într-un fundament solid şi necesar acţiunilor edificatoare ale omului şi bunul mers al societăţii. Cunoştinţele ştiinţifice sunt elaborate orientat şi instituţionalizat, pornind de la necesităţile practice – materiale şi spirituale – ale societăţii. Elaborarea cunoştinţelor ştiinţifice comportă şi raţiuni strategice, adică se iau drept reper eventualele stări de fapt (prognozabile), inclusiv cele iminente, precum şi dezideratele (idealurile) umane şi sociale. Istoria nu atestă o stare de lucruri similară în trecut. Fapt care, de asemenea, evidenţiază rolul deosebit ce-i revine, în prezent, cunoaşterii ştiinţifice în ’’angrenajul’’ social şi acţiunea umană. Elaborarea şi implementarea cunoştinţelor ştiinţifice se face prin intermediul unui sistem complex. Acest sistem cuprinde diverse instituţii, mecanisme, pîrghii, mijloace etc. (laboratoare ştiinţifice, universităţi, birouri de consultanţă, mass-media, cărţi, dischete, discursuri publice, reviste ştiinţifice, comunicare cotidiană, biblioteci, seminarii, atitudini, mentalităţi, norme juridice şi multe altele). Cunoştinţele ştiinţifice pătrund şi sunt utilizate la toate nivelurile, în diverse direcţii şi de manieră diferită. De altfel, ştiinţa s-a constituit într-o componentă socială majoră cu impact deosebit, extraordinar în orice sferă de manifestare a vieţii sociale. Una dintre faţetele sistemului de asigurare ştiinţifică a vieţii sociale o constituie ipostazele competenţei ştiinţifice care, în linii mari, se structurează pe trei paliere, respectiv generare, transmitere şi aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice în viaţa curentă a societăţii. Ipostazele competenţei ştiinţifice îmbracă în timpul de faţă forma unor calităţi, fundamentale fiind cea de savant, profesor, specialist şi expert. Fiecărei dintre calităţile menţionate îi revine un rol specific în cadrul sistemului de asigurare ştiinţifică a vieţii sociale. În cele ce urmează, îmi propun să mă aplec tocmai asupra acestor concepte (calităţi, ipostaze). Intenţia îşi are sorgintea în confuzia ce se strecoară adesea atunci cînd este vorba de calităţile indicate şi, ca urmare, de aşteptările, cerinţele, exigenţele, pretenţiile, atribuţiile, aprecierile etc. emise vizavi de ele. Prin urmare, ar fi utilă operarea unei delimitări explicite a acestor concepte, o definire peremptorie a lor. Ce reprezintă, în această ordine de idei, savantul, profesorul, specialistul şi/sau expertul, care le este specificul, ce rol le revine şi care este, implicit, esenţa ipostazei realizate? Savantul constituie punctul iniţial, de plecare. El este menit să genereze cunoştinţe noi. Pentru savant nu este necesar să posede o cunoaştere amplă şi precisă a materiei din domeniul pe care l-a îmbrăţişat, el o poate poseda (cantitativ vorbind) superficial. Este însă absolut obligatoriu să furnizeze cunoştinţe noi, idei noi şi noi informaţii. Desigur, savanţii, de regulă, se disting prin erudiţie, adică sunt la curent cu recentele cunoştinţe din alte domenii ale ştiinţei, în special cu cele tangente intereselor proprii de investigaţie. Deseori, savanţii se specializează într-o anumită problemă (probleme), pe care ajung a o cunoaşte deosebit de profund şi cuprinzător, fac în aceste limite descoperiri mai mult sau mai puţin importante, fără a şti prea multe despre celelalte probleme. E şi firesc, valoarea savantului este în funcţie de capacitatea sa de a genera, de a descoperi aspecte noi şi de rezultatele obţinute în acest proces cognitiv. Am putea spune că în ceea ce priveşte savantul termenii definitorii sunt ineditul, inovaţia, noul. Acest fapt implică însă o cunoaştere desăvîrşită din partea savantului a categoriilor filozofice şi general-ştiinţifice, precum şi a conceptelor fundamentale proprii ramurii ştiinţei pe care o slujeşte. De asemenea, savantul trebuie să exceleze în a însuşi şi mînui metodologia ştiinţifică, moment decisiv în desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice. În acest sens, am putea aprecia că savantul este acela care ştie cum să obţină cunoştinţe şi fapte noi. Cu alte cuvinte, savantul posedă cunoştinţele, deprinderile şi priceperile necesare generării (producerii) profesionale a cunoştinţelor ştiinţifice. Greşesc acei care îşi imaginează un savant drept o persoană care ştie totul şi, în consecinţă, ne poate da răspunsul satisfăcător la orice întrebare. Nu. Un savant este acela care ştie cum pot fi obţinute aceste răspunsuri, în rest e necesară o activitate concretă – efectuarea investigaţiilor ştiinţifice respective. El poate oferi răspunsurile dorite în situaţia în care a cercetat deja problema presupusă. Evident, ar fi eronat să se tragă concluzia precum că savantului îi este propriu un orizont redus. Dimpotrivă, permanenta căutare de noi adevăruri, de noi informaţii şi fapte duce la cunoştinţe vaste. Totuşi, pentru ipostaza de savant definitorie rămîne capacitatea de inovaţie. Savantul este prin excelenţă artizanul noului în cunoaşterea ştiinţifică a universului nostru. Profesorul are drept funcţie primordială transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice obţinute de societate. Profesorul este obligat să posede impecabil un anumit minim de cunoştinţe. Este vorba, evident, de materia ce urmează a fi predată. De regulă, dincolo de această materie profesorul devine ’’vulnerabil’’, studiind sau aprofundîndu-se pe cont propriu în restul cunoştinţelor din disciplina respectivă. Este explicabilă situaţia dată, deoarece informaţia ce trebuie transmisă studentului (elevului etc.) are limite precis stabilite. Şi aici este de menţionat că cele spuse nu contestă erudiţia profesorului, de care el deseori dă dovadă. În studiul de faţă însă mă preocupă doar momentele esenţiale şi definitorii. Calitatea de profesor presupune şi o iscusinţă pregnantă de a cunoaşte şi de a explica materia predată. Deci, profesorul trebuie să cunoască ireproşabil explicaţiile tuturor lucrurilor prezentate. Explicarea nu este o chestiune simplă, ea necesită o reflectare şi înfăţişare specifică a ideilor, adeseori de o manieră ce nu-l interesează pe savant sau care nu se pretează la stilul şi la finalităţile ştiinţifice. De aceea, literatura ştiinţifică (de altminteri indispensabilă în procesul de instruire) trebuie completată cu tălmăcirile profesorului şi cu materiale didactice. Iată de ce există manuale (materiale didactice) şi monografii (lucrări ştiinţifice). Acţiunile şi cunoştinţele profesorului sunt construite în aşa fel, încît să faciliteze înţelegerea şi asimilarea materiei de către studenţi (elevi etc.). Se poate presupune că valoarea profesorului este în corelaţie cu măiestria de a trezi şi a sublinia în imaginaţia, în reflecţia studentului esenţele, semnificaţiile lucrurilor (obiectelor, fenomenelor, faptelor etc.), momentele cheie, accentele şi legăturile dintre toate acestea, într-un ansamblu coerent şi întregit. Aceste acţiuni trebuie neapărat completate cu cultivarea spiritului analitic şi critic, care face funcţională aptitudinea de abordare creativă şi flexibilă a lucrurilor şi situaţiilor iscate, aflate în permanentă dinamică, precum şi ’’împrospătarea’’ facilă curentă a fondului de cunoştinţe. Aici sunt puse în lumină valenţele de cercetător ale profesorului. De asemenea, profesorul are în sarcină şi formarea la viitorul specialist a deprinderilor şi priceperilor necesare meseriei, ele constituind o condiţie indispensabilă aplicării în activitatea practică a cunoştinţelor acumulate. Prin urmare, profesorul reprezintă ipostaza de ’’transmitere’’ a cunoştinţelor ştiinţifice şi respectiv de formare a specialistului. Specialistul reprezintă ipostaza de traducere în viaţă a realizărilor ştiinţifice prin intermediul activităţii practice pe care o desfăşoară. Specialistul posedă cunoştinţe ample într-un domeniu oarecare, precum şi abilităţi (deprinderi şi priceperi) necesare de a acţiona, practic, în sfera respectivă. El trebuie să cunoască cît mai mult posibil în domeniul său şi să ştie să folosească eficient şi eficace în activitatea sa cunoştinţele deţinute. Aceste momente demonstrează, de fapt, valoarea specialistului. Un bun specialist se remarcă prin faptul că este în permanenţă la curent cu realizările de ultimă oră ale ştiinţei, le preia de îndată ce le-a aflat şi le utilizează în activitatea zilnică. Specialistul materializează ceea ce a fost stabilit de ştiinţă, el face ca ideile să prindă contur în viaţa socială, le conferă un chip material, împlinit. Aşadar, specialistul atribuie realizărilor ştiinţifice o formă practică, concretă şi se caracterizează prin cunoştinţe cuprinzătoare (în special sub aspectul cantitativ) într-un domeniu, precum şi de deprinderi şi priceperi necesare folosirii adecvate a acestora în activitatea practică, el asigurîndu-i vieţii o derulare optimă într-o sferă socială dată. Expertul se distinge prin cunoaşterea deosebit de profundă şi completă a unei materii. Materia în care este iniţiat expertul constituie, de regulă, un segment anumit din fondul unui domeniu. Astfel, în cadrul unui domeniu pot exista experţi în diverse materii. Obiectiv, circumstanţa în discuţie se datorează, în principal, unei specializări pronunţate, precum şi unei extinderi uluitoare a cunoştinţelor acumulate pe domenii. Expertul este persoana care reprezintă instanţa centrală în realizarea unei acţiuni. El participă, de regulă, în cazul unor situaţii ieşite din comun în ceea ce priveşte dificultatea, importanţa şi/sau gravitatea lor. Calitatea de expert poate fi proprie, după caz, şi savantului, şi profesorului, şi specialistului. Conceptele analizate formează, desigur, o imagine abstractă. În realitate, calităţile evidenţiate nu întotdeauna pot fi întîlnite în formă pură, ideală. Între ele pot exista interferenţe. Un savant poate, în acelaşi timp, şi profesa. Mulţi profesori desfăşoară cercetări ştiinţifice, ajung să facă descoperiri. Anume prin aceasta se şi învrednicesc de calificativul ’’savant’’. Şi un specialist poate profesa sau chiar efectua investigaţii care să contribuie la obţinerea de realizări ştiinţifice. Cazul de vîrf, întîlnit, fireşte mai rar, l-ar reprezenta întrunirea concomitentă a calităţilor de specialist, profesor, savant şi de expert. Calităţile în discuţie constituie osatura sistemului de asigurare ştiinţifică a vieţii sociale. În fapt, totul e mult mai nuanţat: există şi inventatori, inovatori şi multe altele. O parte dintre ei, deşi se caracterizează prin diletantism şi ’’investigaţii avînd un caracter mai puţin ştiinţific’’, îşi dau obolul modest, dar util. În plus, le revine şi lor a juca un rol specific în domeniul cercetărilor ştiinţifice. Probabil, calităţile analizate nu sunt imuabile. E posibil ca ipostazele competenţei ştiinţifice să îmbrace diverse forme. Bunăoară, în ultimul timp, tot mai frecvent este folosit termenul de analist. Esenţa, specificul şi funcţia acestei calităţi urmează a fi definite. Ar putea fi însă şi ceva efemer. În speţă, cărţile de science fiction abundă în atare supoziţii. Din punct de vedere practic, aş sugera că sus-numitele considerentele şi delimitarea trasată trebuie puse la baza criteriilor de atestare a cadrelor, de înaintare a cerinţelor şi de evaluare a competenţei, a rezultatelor etc. Imaginea înfiripată nu vrea să postuleze identificarea absolută a ’’ştiinţificului’’ cu existenţa socială, în diversitatea formelor şi entităţilor ei care pot fi regăsite aici. Ştiinţa (ştiinţificul) nu poate fi atribuită oricărui lucru în termeni de inerent. Dar, în această fază de dezvoltare socială, ştiinţa trece ca un fir roşu prin mai toate componentele vieţii sociale şi ale existenţei umane. De aceea, ea a fost prezentată într-o strînsă corelaţie cu diversele lucruri, din perspectiva scopului propus. Analiza efectuată a impus, în unele cazuri, scoaterea în prim-plan sub un anumit unghi de vedere a unor aspecte care în mod obişnuit sunt percepute ca secundare. De aceea, considerentele expuse trebuie privite prin prisma scopului cognitiv adoptat. Desigur, poate fi pus în discuţie şi viitorul formei ştiinţifice de cunoaştere şi abordare a lumii. Cert este însă că pentru fiinţa umană cunoaşterea şi acţiunea pare să constituie însuşiri esenţiale.
