Octavian BEJAN, doctor în drept, criminolog,
Legea şi viaţa, nr. 8, anul 2009.
Apărarea societăţii de atentatele criminale a devenit o preocupare socială esenţială din chiar momentul în care au fost resimţite efectele distrugătoare ale acestor fapte asupra corpului social. Prima reacţie a fost una instinctivă şi violentă, manifestîndu-se prin reprimarea fizică a crimelor , ulterior însă comunităţile umane au înţeles că această armă nu este suficientă pentru a opri faptele criminale şi a recurs la resursa principală umană şi socială – cunoaşterea raţională, fiind descoperite metode de prevenire a criminalităţii. Treptat, cunoaşterea raţională a fost completată cu cunoaşterea ştiinţifică – criminologică. În prezent, putem vorbi despre existenţa unui veritabil sistem de asigurare criminologică a vieţii sociale, format din următoarele componente fundamentale: obţinere, transmitere şi aplicare a cunoştinţelor criminologice în viaţa curentă a societăţii. Activitatea de obţinere a cunoştinţelor criminologice reprezintă apanajul criminologului-cercetător, cea de transmitere a cunoştinţelor criminologice ţine de atribuţiile criminologului-profesor sau cadru didactic, iar cea de aplicare a cunoştinţelor criminologie în activitatea anticrimă cade în sarcina criminologului-practician. După cum a fost menţionat anterior, o persoană concretă poate, de fapt, compărea simultan în două sau toate trei aceste ipostaze, una dintre ele fiind însă întotdeauna principală, în timp ce celelalte – complementare. Fiecărui actor al sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale îi revine o serie de sarcini specifice. Asfel, criminologul-cercetător realizează următoarele sarcini primordiale: (1) dobîndirea de cunoştinţe criminologice; (2) dezvoltarea metodologiei de cercetare criminologică; (3) prognozarea dezvoltării criminologiei atît ca ştiinţă, cît şi ca activitate practică; (4) optimizarea activităţii de cercetare criminologică; (5) formarea şi întreţinerea unei tradiţii ştiinţifice. Pe de altă parte, criminologul-profesor se ocupă de asemenea sarcini primordiale: (1) sintetizarea cunoştinţelor criminologice; (2) transmiterea cunoştinţelor criminologice persoanelor instruite; (3) actualizarea continuă a materiei criminologice predate în pas cu cele mai recente realizări ale ştiinţei criminologice; (4) dezvoltarea metodicii de transmitere a cunoştinţelor criminologice; (5) optimizarea sistemului şi procesului de transmitere a cunoştinţelor criminologice. La rîndul său, criminologul-practician execută astfel de sarcini primordiale: (1) efectuarea analizelor şi prognozelor criminologice; (2) conceperea şi planificarea acţiunilor de prevenire şi contracarare a criminalităţii; (3) efectuarea acţiunilor de prevenire a criminalităţii; (4) asigurarea suportului criminologic în activitatea de contracarare a criminalităţii; (5) evaluarea rezultatelor acţiunilor anticrimă; (6) optimizarea activităţii criminologice practice. De menţionat că fiecare dintre actorii sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale contribuie la realizarea sarcinilor celorlalţi. Cîteva exemple vor fi edificatoare în acest sens. Cercetătorul şi practicianul contribuie la elaborarea programelor de instruire. Pe de o parte cercetătorul cunoaşte profund fenomenul criminal şi deci surprinde elemente esenţiale ale prevenirii şi contracarării criminalităţii, iar pe de altă parte practicianul cunoaşte direct necesităţile practice ale momentului. Cercetătorul şi cadrul didactic se pot antrena cu succes în activitatea de analiză, prognozare şi evaluare a rezultatelor măsurilor anticrimă efectuate. Practicianul îşi poate aduce obolul la determinarea tematicii de cercetare în concordanţă cu imperativele ridicate de activitatea criminologică practică. Totodată, există o serie de sarcini comune criminologului cercetător, profesor şi practician, şi anume: (1) optimizarea sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale; (2) îmbunătăţirea interacţiunii dintre actorii acestui sistem; (3) promovarea socială a criminologiei; (4) educaţia criminologică a populaţiei. Promovarea socială a criminologiei consistă în a explica factorilor de decizie şi opiniei publice importanţa socială a criminologiei, prezentarea capacităţilor ei practice reale sau potenţiale, precum şi propunerea măsurilor organizatorice privind dezvoltarea sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale. Din cele sus-examinate rezultă că cercetarea ştiinţifică criminologică constituie fundamentul sistemului de asigurare criminologică a vieţii sociale. Atît activitatea de formare profesională, cît şi cea practică operează cu cunoştinţele acumulate prin cercetarea criminologică. Cunoştinţele criminologice servesc drept suport teoretic indispensabil pentru activitatea socială anticrimă. Acest fapt irefutabil subliniază însemnătatea principială a cercetării criminologice. Fără suport ştiinţific activitatea practică anticrimă ar semăna mai degrabă cu nişte agitaţii instinctive de respingere a agresiunilor, iar procesul de instruire şi-ar pierde substanţa şi deci noima. După cum afirmă tranşant Valeriu Bujor, „nu putem efectua un control asupra criminalităţii doar în baza bunului simţ, deoarece analiza fenomenului crimă, cauzelor acestuia, elaborarea măsurilor de control necesită cunoştinţe speciale”. Bineînţeles că şi criminologul-profesor, şi criminologul-practician contribuie la cunoaşterea criminologică, aducîndu-şi obolul preţios. Criminologul-profesor realizează, în virtutea specificului activităţii pe care o îmbrăţişează, o verificare analitică a cunoştinţelor criminologice obţinute de cercetător. În procesul de pregătire a materiei de predat cadrul didactic efectuează o sinteză a cunoştinţelor criminologice privitoare la un subiect dat, iar această acţiune favorizează o analiză a acestora, deoarece sinteza presupune inevitabil o confruntare de teorii, idei şi afirmaţii, care deseori sunt contrare sau chiar contradictorii. În plus, finalitatea activităţii sale, îl împinge permanent pe profesor sa reformuleze enunţurile ştiinţifice astfel încît ele să devină accesibile, comprehensibile pentru persoana instruită, ceea ce face ca propoziţiile sau ideile să fie plasate în contexte semantice diferite şi, în consecinţă, testate involuntar prin relaţionarea cu alte cunoştinţe. Activitatea menţionată se constituie într-o cercetare teoretică nesistematică a criminologului-profesor, care ajunsă însă într-o anumită fază de maturitate îl determină pe acesta la o cercetare teoretică sistematică. Este posibil chiar ca cadrul didactic să fie impulsionat de aceste explorări teoretice spre iniţierea unor cercetări empirice. În orice caz, criminologul-profisor înregitrează un aport la completarea fondului de cunoştinţe criminologice. Pe de altă parte, criminologul-practician vede cunoştinţele criminologice în lucru. El este acela care le aplică şi urmăreşte eficacitatea şi eficienţa materiei teoretice puse la dispoziţie de către cercetător prin intermediul cadrului didactic. Deoarece cunoaşterea nu este şi nici nu poate fi perfectă, ca dealtfel majoritatea lucrurilor din univers, produsele ei sunt testate, în ultimă instanţă, în procesul de activitate practică. Prin urmare, aplicîndu-le în activitatea sa practică criminologul poate descoperi neajunsurile care nu au putut fi depistate şi înlăturate în procesul de cercetare. Constatînd lipsuri sau deficienţe, criminologul-practician le aduce la cunoştinţa cercetătorului prin diferite modalităţi: mass-media, estimări exprimate în calitate de expert, rapoarte de activitate, conferinţe ştiinţifico-practice etc., ceea ce face posibilă dezvoltarea şi precizarea cunoştinţelor criminologice. Totodată, practicianul poate veni cu soluţii sau interpretări proprii care reprezintă o cunoaştere nouă în domeniul criminologiei. Nu mai puţin important este şi faptul că practicianul acumulează date faptice, iar deseori chiar date statistice, prin regimul de evidenţă a muncii sale, avînd o însemnătate cognitivă certă, în pofida caracterului lor, pe alocuri, relativ sau inexact. Cu toate acestea, nici cadrul didactic şi nici practicianul nu îl pot înlocui pe cercetător, ei pot doar să completeze fructuos munca lui. Necesităţile sociale actuale în cunoştinţe criminologice nu mai pot fi satisfăcute de munca voluntară a unor entuziaşti amatori. Contribuţia entuziaştilor va fi întotdeauna utilă, iar sub aspectul unor cercetări inedite, dar nesusţinute de interesul imediat al societăţii, ea va fi remarcabilă. Ea nu este însă în măsură a asigura plenar nevoile unei societăţi hiper dezvoltate şi complexe. Asigurarea criminologică a vieţii sociale impune o activitate de cercetare profesionistă, cu o capacitate de producţie adecvată. Exercitarea activităţii de cercetare criminologică necesită resurse şi condiţii: unităţi de cercetare (institute, centre etc.), finanţare, cadre, echipamente electronice şi tehnice, personal auxiliar, reviste de specialitate, activitate editorială şi multe altele. Fără acestea ea devine imposibilă sau insuficientă. Dacă anterior cercetarea ştiinţifică reprezenta preponderent un exerciţiu intelectual individual menit a satisface necesităţile spirituale ale omului, astăzi ea constituie o activitate socială destinată a asigura funcţionarea normală a sistemului social. De aceea, cercetarea nu mai trebuie să fie privită ca un lux care transcede nevoile primare, ci ca o necesitate existenţială a societăţii, altfel spus finanţarea ei nu este o risipă, ci o investiţie în buna funcţionare a sistemului social. Primul pas însă îl constituie întotdeauna crearea unor unităţi de cercetare criminologică. Ele formează cadrul organizatorico-material fără de care cercetarea criminologică profesionistă nu este, pur şi simplu, posibilă. La mijlocul deceniului nouă al secolului trecut, societatea noastră a conştientizat această necesitate indispensabilă, fiind creată prima unitate de cercetare criminologică – Centrul de cercetări ştiinţifice al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne. Apoi, datorită liberalizării educaţiei şi cercetării, precum şi încurajării iniţiativelor private, a apărut o a doua unitate de cercetare criminologică – Centrul de cercetări ştiinţifice al Universităţii de Criminologie. Din păcate, ulterior prima unitate şi-a pierdut considerabil caracterul criminologic (începînd cu anul 2003), iar cea de-a doua a fost, în genere, distrusă (începînd cu 2005), datorită lichidării abuzive a Universităţii de Criminologie. Cunoaşterea criminologică trebuie însă neapărat realizată atît prin cercetări empirice, cît şi prin cercetări teoretice. Or, cercetarea teoretică constituie o componentă indispensabilă a cunoaşterii criminologice, dar şi general ştiinţifice, a cărui semnificaţie cognitivă devine tot mai evidentă. „Creşterea rolului gîndirii în elaborarea cunoştinţelor constituie o trăsătură generală esenţială a dezvoltării contemporane a ştiinţei”. De regulă, necesităţile curente presează şi impun rezultate imediate. Astfel, societatea aşteaptă de la criminologie cunoştinţe direct aplicabile în activitatea anticrimă şi finanţează, respectiv, acele cercetări care oferă asemenea produse. În general, cercetările aplicative oferă produse de imediată aplicabilitate în activitatea practică, de aceea cercetările teoretice, care vizează, în principal, probleme conceptuale, fundamentale şi metodologice, ajung să fie adesea neglijate. Este o eroare esenţială pentru că cercetările aplicative nu pot fi realizate în afara unui cadru teoretic. Neglijarea cercetărilor teoretice conduce inevitabil la şubrezirea fundamentului teoretic al investigaţiilor aplicative, iar în ultimă instanţă la incapacitatea acestora de a soluţiona eficace problemele abordate. Or, activitatea de producere a cunoştinţelor criminologice trebuie asigurată în ansamblul ei, adică cercetări empirice împreună cu cercetări teoretice, care au, fiecare, rolul său specific şi totodată indispensabil în realizarea actului de cunoaştere ştiinţifică. Prin urmare, activitatea practică anticrimă nu poate avea succes fără cercetări teoretice. Primul a tras alarma asupra pericolului „deteoretizării problemei criminalităţii” Valeriu Bujor în articol său Cuvînt în apărarea criminologiei. Un caz de pomină ilustrează exemplar aceste afirmaţii. După prăbuşirea sistemului comunist de organizare a societăţii, situaţia criminogenă a început să se modifice vertiginos. Unele tipuri de criminalitate au început să capete proporţii şi să ameninţe societatea, ceea ce a îngrijorat profund oamenii de ştiinţă, dar şi practicienii. Este vorba în speţă de crima organizată, criminalitatea economico-financiară şi corupţia. Cercetătorii şi practicienii deopotrivă au alertat opinia publică şi clasa politică asupra pericolului criminal crescînd . După alegerile din 2001, nou conducere politică a societăţii a pus sarcina soluţionării problemei crimei organizate în faţa Ministerului Afacerilor Interne. Poliţia a întreprinse o serie de acţiuni care au condus la decapitarea lumii interlope şi destrămarea multor grupări criminale. După aceste succese, ministrul a raportat cu satisfacţie că crima organizată a fost lichidată în societatea noastră. În realitate, poliţia a întreprins acţiuni de contracarea a criminalităţii de grup şi de anihilare a capilor lumii interlope. Enormitatea debitată de ministru a venit dintr-o definire eronată a fenomenului criminalităţii orgnizate. Or, definirea unui fenomen criminal poate fi realizată printr-o abordare teoretică, desigur în temeiul materialului faptic acumulat prin cercetări empirice, dar nu numai, după cum se va vedea din cuprinsul acestei lucrări. Abordările conceptuale ţin de cercetarea teoretică şi nu de cea empirică. Interpretînd eronat materialul faptic cu care veneau în contact, practicienii au definit greşit acest fenomen, avîntîndu-se în lupta cu himerele. Acest caz de anvergură demonstrează că lipsa suportului teoretic poate determina eşecuri practice usturătoare. A acorda prioritate preocupărilor curente nu înseamnă abandonarea cercetărilor teoretice (conceptuale, fundamentale sau metodologice). Studiile fundamentale sunt indispensabile criminologiei, deoarece soluţionarea problemelor practice presupune „un anumit nivel de dezvoltare a însăşi ştiinţei criminologice, aceasta pentru că neclarificarea problemelor generale, fundamentale împiedică sau face imposibilă rezolvarea celor particulare. De aceea, luînd în consideraţie interesele practice, este nevoie a nu uita şi de necesităţile ştiinţei criminologice”. Importanţa studiilor fundamentale rezidă în capacitatea şi în funcţia lor de a generaliza informaţiile particulare acumulate, în vederea relevării legilor generale de existenţă ale fenomenului cercetat, fapt care permite a cunoaşte şi a influenţa asupra factorilor esenţiali, căci în situaţia în care criminalitatea atinge dimensiuni patologice, înregistrînd o sporire sub mai toate aspectele, sunt necesare remedii generale, macrosociale ce lovesc în cauza fenomenului, nu în factorii particulari care numai îl amplifică sau îl modifică. Cunoştinţele fundamentale constituie, de asemenea, temelia metodologică pentru cercetările criminologice particulare, oferindu-le cadru teoretic pentru interpretarea fenomenelor studiate şi pentru elaborarea unor soluţii principial corecte. În ceea ce priveşte cercetările teoretice mai este de pus în discuţie un aspect important, şi anume instituţia doctoratului. În general, este discutabil rolul şi modul de funcţionare a instituţiei doctoratului în societatea modernă. Ea însă există deocamdată şi înrîureşte viaţa ştiinţifică, inclusiv criminologică, din care motiv se cere o precizare. Avînd un efect coercitiv puternic asupra cercetătorilor, este important ca instituţia doctoratului să fie reglementată în aşa mod încît să favorizeze cercetările de orice fel. Mai concret, ea trebuie, în opinia noastră, să creeze condiţii propice atît pentru efectuarea cercetărilor empirice, cît şi a celor teoretice. Plecînd de la acest considerent, nu înţelegem de ce noul Regulament cu privire la funcţionarea consiliilor ştiinţifice specializate şi conferirea gradelor ştiinţifice şi titlurilor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice în Republica Moldova nu include nici o referire în acest sens. Precedenta redacţie a acestui act normativ stipula expres: „Teza de doctorat este o lucrare ştiinţifică originală, cu rezultate teoretice şi/sau experimentale noi care denotă însemnătatea aportului adus în ştiinţă de pretendentul la grad şi care este elaborată în baza unor lucrări ştiinţifice publicate” (art.12, alin.(2)). Nu putem să înţelegem raţiunile ce ar dicta o asemenea omisiune esenţială. Nu constituie oare ea o acţiune de subminare a cercetărilor teoretice, atît de importante pentru cunoaşterea ştiinţifică? Principial vorbind, exigenţele tehnicii elaborării şi amendării actelor normative presupun motivarea tuturor modificărilor propuse/efectuate. Este vorba despre un document ce se anexează proiectului de modificare şi se păstrează în arhivă, iar discuţiile pe marginea propunerilor de modificare se consemnează în procese verbale . Lipsa de transparenţă şi frecvenţa cu care se operează diverse modificări în actele de reglementare, trezesc suspiciuni privind existenţa unor interese obscure ce servesc indivizi sau grupuri de indivizi din sfera ştiinţei şi nu interesul ştiinţific general. Este o stare anormală, ce trebuie combătută cu toată fermitatea de către cercetătorii integri şi conştienţi de implicaţiile ei grave. Abordarea sistemică, întreprinsă în acest articol, este susceptibilă, în opinia noastră, a contribui la dezvoltarea activităţii de asigurare criminologică a vieţii sociale şi, deci, de a potenţa acţiunea socială anticrimă atît sub aspectul prevenirii, cît şi al contracarării criminalităţii. [1] Vezi mai detaliat acest subiect: Octavian Bejan, Principiul de acţiune şi funcţia socială a pedepsei penale, Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr.1-2, 2004. 2 Bunăoară, autorul acestei lucrări a evoluat în toate aceste ipostaze criminologice, pe două dintre ele (de cercetător şi de practician) avîndu-le drept funcţie de bază. 3 Valeriu Bujor, Cuvînt în apărarea criminologiei, Legea şi viaţa, nr.3/1994, p.23. 4 Drept argument vom cita materialele a cîteva reuniuni ştiinţifice, la care au participat deopotrivă cercetători, cadre didactice şi practicieni: Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova, Editura Arc, Chişinău, 1997; Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova, Editura Arc, Chişinău, 1999; Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice şi rolul ei în societatea de tranziţie, Chişinău, 2002. 5 Vezi: Suportul criminologic în activitatea poliţiei. Realizări şi perspective, Chişinău, 2001. 6 Nicolae Mihai, Introducere în filozofia şi metodologia ştiinţei, Editura Arc, Chişinău, 1996, p.84. 7 Valeriu Bujor, Cuvînt în apărarea criminologiei, Legea şi viaţa, nr.3/1994. 8 Vezi, de exemplu: Valeriu Bujor, Cuvînt în apărarea criminologiei, Legea şi viaţa, nr.3/1994 şi, ulterior, materialele Conferinţei ştiinţifico-practică republicană „Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova” din 23-24 mai 1996, publicate la Editura Arc, în 1997 sau materialele Conferinţei ştiinţifico-practică republicană „Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în Republica Moldova” din 26 februarie 1999, publicate tot la Editura Arc în acelaşi an. 9 Autorul nu a fost surprins de această gafă enormă a practicienilor, deoarece cu cîţiva ani înainte a participat la o şedinţă a unui grup de lucru din Ministerul Afacerilor Interne care examina problema crimei organizate, avînd posibitatea să vadă modul în care practicienii tratează fenomenul. Trebuie precizat totuşi faptul că şi unii cercetători penalişti şi criminalişti au întreţinut această opinie. De exemplu, la lucrările acelui grup a participat penalistul A.Borodac, el susţinînd o viziune similară. Dar, poate cea mai reprezentativă este definirea vehiculată de criminalistul Mihai Gheorghiţă: Poniatie i priznaki organizovanoi prestupnosti, Legea şi viaţa, nr.5/1997. 10 Valerii Bujor, O suşcinosti prestupnosti, Chişinău, 1998, p.87. 11 Aprobat de şedinţa în Plen a Comisiei de acreditare a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării şi a Comisiei de atestare a personalului ştiinţific şi ştiinţifico-didactic ale CNAA din 25 noiembrie 2004 (proces-verbal nr.1). 12 De subliniat că , deşi acest act normativ suportă permanent modificări, ele nu sunt reflectate pe site-ul instituţiei, este indicată doar data iniţială de adoptare, ceea ce constituie o ilegalitate, care provoacă confuzie.
