Octavian Bejan şi Sergiu Ilie,
Revista de filozofie şi drept, nr.1/1998
Este unanim asertat faptul că în ştiinţa dreptului penal teoria componenţei de infracţiune are o semnificaţie majoră, ea fiind, astfel, permanent în «vizorul» cercetătorilor. Dar, problema dată este de o certă importanţă, am spune chiar decisivă, şi în activitatea juridică practică, în special cea din «domeniul penal». De aceea, demersurile cognitive în problema dată au o oportunitate şi utilitate mereu vie. Aceste considerente ne-au determinat să împărtăşim publicului avizat (savanţi, practicieni, studenţi ai căror activitate ţine de sfera juridică) unele reflecţii, opinii pe marginea problemei.
Iniţial ţinem să precizăm conţinutul conceptual al unor termeni, noţiuni, principiali pentru scopul propus, pe care îi vom utiliza pe parcurs şi care în literatura de specialitate cunosc o interpretare neunevocă.
În ceea ce priveşte noţiunea componenţei de infracţiune, ne raliem celor care susţin că componenţa de infracţiune este un sistem de elemente şi semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă socialmente periculoasă drept infracţiune concretă[1]. Elemente – sunt părţile care compun (formează) infrcţiunea (componenţa acesteia), iar semne – trăsăturile specifice şi calităţile inerente ale fiecărul element al componenţei de infracţiune[2].
Precizăm de la bun început că nu optăm pentru un termen anume. Unii savanţi aceeaşi idee o numesc «element», alţii «semn», nu ne vom opri nici la motivaţiile invocate. Această problemă încî urmează să fie epuizată. Şi nu intenţionăm s-o facem aici. Considerăm că pentru scopul propus acest fapt nu este principial, în acest context are importanţă conţinutul şi nu termenul cu care-l desemnăm. Prin urmare, aceşti termeni au un rol convenţional, operaţional.
Acestea fiind spuse putem purcede la subiectul propriu-zis. În ştiinţa dreptului penal întîlnim, în principal, clasificarea semnelor (elementelor) componenţelor de infracţiune în necesare (obligatorii) şi facultative. Dar diferiţi autori concep în mod diferit conţinutul acestor categorii.
Astfel, unii savanţi (dintre care V.N. Kudreavţev, A.V. Naumov) susţin că semnele necesare sunt acelea în lipsa cărora nu poate fi componenţa dată, iar facultative sunt acelea care nu sunt obligatorii, deşi le întîlnim la una sau la altă infracţiune. În acest sens Naumov A.V. spune următoarele: «Necesare (obligatorii) sunt considerate acele semne, fără de care nu este posibilă prezenţa componenţei date. Multe dintre ele sunt semne ale fiecărei infracţiuni. Astfel de semne sunt, de exemplu, vinovăţia şi responsabilitatea persoanei, care a comis o faptă interzisă de legea penală. Semnele facultative sunt acelea, care nu sunt obligatorii, deşi le întîlnim la o infracţiune sau alta»[3](trad. ne aparţine). Şi apoi. «Ne influenţînd la soluţionarea problemei despre prezenţa sau lipsa componenţei de infracţiune, semnele facultative nu sunt, însă, indiferente pentru răspunderea penală. Ele pot atenua sau înăspri răspunderea, la stabilirea pedepsei»[4] (trad. ne aparţine).
Cu atare opinii nu suntem de acord. Şi iată de ce. E de remarcat că se vorbeşte despre componenţele concrete. Dar ce este o componenţă concretă? Este un sistem determinat de semne obiective şi subiective ale infracţiunii, stabilite strict în legea penală, care califică o faptă drept infracţiune concretă. Aşadar, legea stabileşte semnele necesare, dar şi suficiente pentru a califica fapta comisă ca infracţiune. Lipsa măcar a unuia dintre semnele prevăzute de lege duce la inexistenţa componenţei de infracţiune, de aceea prezenţa tuturor acestora este necesară, indispensabilă; iar altele (neprevăzute de lege) nu schimbă situaţia, nu joacă vreun rol în existenţa componenţei de infracţiune, adică nu mai sunt necesare, căci legiutorul a inclus minimul necesar şi suficient. Deci între semnele prevăzute de lege nu descoperim vreunul facultativ, ele fiind deopotrivă necesare. De fapt, o recunoaşte şi autorul citat, atunci cînd zice «ne influenţînd la soluţionarea problemei despre prezenţa sau lipsa componenţei de infracţiune». Prin urmare, componenţa concretă de infracţiune nu cuprinde decît semne necesare şi respectiv, clasificarea (devizarea) acestora e imposibilă.
Cît priveşte efectul agravant sau atenuant al «semnelor facultative», putem lesne observa că şi alte trăsături ale infracţiunii pot avea rol agravant sau atenuant, fără a fi semn al vreunei componenţe de infracţiuni.
Aderăm la savanţii care pledează pentru următoarea accepţiune a clasificării. Semne necesare (obligatorii; după unii autori, de bază) sunt acelea care sunt proprii tuturor componenţelor de infracţiune, iar facultative (suplimentare) sunt acelea care sunt proprii doar unor componenţe de infracţiune. Promotorii acestei viziuni specifică că o atare distincţie se face în limitele noţiunii generale a componenţei de infracţiune.
În general, confirmăm justeţea concepţiei date, totuşi considerăm că există multe momente vagi, eronate sau neadecvate, care trebuie clarificate. Aşadar, se impun mai multe precizări.
Trebuie operată distincţia dintre noţiunea generală a componenţei de infracţiune şi noţiunea generală a componenţelor de infracţiune. Noţiunea generală a componenţei de infracţiune conţine elementele şi semnele care sunt proprii tuturor componenţelor de infracţiune. Iar noţiunea generală a componenţelor de infracţiune cuprinde totalitatea elementelor şi semnelor care pot fi întîlnite la componenţele de infracţiune. Spre exemplu, aşa semne ca locul, timpul, motivul, obiectul material nu sunt proprii tuturor componenţelor de infracţiune şi deci nu cad sub incidenţa primei noţiuni. Ba chiar mai mult, noţiunea generală a componenţei de infracţiune coincide ca volum şi conţinut cu semnele numite necesare. Din păcate, mulţi savanţi pun la baza acestei clasificări tocmai ideea noţiunii generale a componenţei di infracţiune, ceea ce constituie o greşeală gravă, fiivndcă noţiunea dată nu presupune aşa semne ca locul, timpul, motivul etc., care totuşi fac parte din clasificare, la capitolul semne facultative[5]. Mai mult, constatm că, în literatura de specialitate, nu există conceptul de noţiune generală a componenţelor de infracţiune (a nu se confunda cu noţiunea generală a componenţei de infracţiune). Avem convingerea fermă că la baza acestei clasificări poate sta doar acest concept.
Mai trebuie spus că unii savanţi îmbină nejustificat ambele conceperi ale clasificării semnelor. De pildă, T. Carpov afirmă, pe bună dreptate, că «semne principale sunt acelea care se referă absolut la toate componenţele de infracţiune fără nici o excepţie»[6]. E limpede că autorul, întemeiat, porneşte de la noţiunea generală a componenţelor de infracţiune. Mai jos însă indică: «La componenţele materiale ca semne principale se socot şi consecinţele infracţionale, şi raportul cauzal dintre săvîrşită şi consecinţele survenite[7], această afirmaţie are valabilitate doar cu referinţă la componenţele concrete, prin urmare avem de faţă o substituire a noţiunii generale a componenţelor de infracţiune cu componenţele concrete, deoarece atît consecinţele, cît şi legătura cauzală nu «se referă absolut la toate componenţele de infracţiune».
Desigur, aceste noţiuni au o utilitate preponderent teoretică şi didactică. Acest fapt însă nu diminuiază ponderea lor, căci, în ultimă instanţă, şi activitatea ştiinţifică, şi cea didactică sunt orientate spre practică şi o servesc. De asemenea, realizăm perfect că în cazul de faţă sunt necesari termeni mai potriviţi, care ar delimita mai clar aceste noţiuni. Cu timpul, sperăm, acest lucru va fi făcut.
Exprimăm totalul dezacord faţă de termenii utilizaţi în clasificare. Suntem de părere că termenii «necesare», «obligatorii», «de bază», «principale», «facultative», «suplimentare», «secundare» nu sunt revelatori, reprezentativi. Într-adevăr, dacă ne gîndim la componenţele concrete, atunci toate semnele sunt la fel de necesare, chiar indispensabile. Dacă vizăm imaginea generală, atunci care ar fi raţiunea lor?
Credem că termenii adecvaţi sunt: «semne absolute» şi «semne relative». Argumentul nostru e că aceşti termeni reflectă adecvat conţinutul categoriilor în cauză, chiar şi în accepţiunea lor generală. Să urmărim ce am obţinut.
Semne absolute sunt acelea pe care le întîlnim absolut la toate componenţele de infracţiune, care sunt proprii tuturor componenţelor de infracţiune fără nici o excepţie.
Semne relative sunt acelea care apar, le întîlnim doar la unele componenţe de infracţiune, deci care sunt proprii nu tuturor ci numai unor componenţe de infracţiune.
Confuzie există şi atunci cînd autorii atribuie un semn la o categorie sau alta. Aşa, la unii, între semne absolute găsim şi semne care sunt de fapt relative. Să examinăm cîteva cazuri concrete. N.F. Kuzneţova atribuie semnelor absolute urmările negative şi legătura cauzală[8], însă este evident că nu toate infracţiunile au ca semn urmările negative şi implicit legătura cauzală, spre exemplu art. 74 C.P. al R.M. – banditismul (componenţă formală); tot acestei categorii atribuie şi «vinovăţia în formă de intenţie şi imprudenţă»[9], însă, doar o infimă parte a infracţiunilor au ca semn vinovăţia în ambele forme (componenţă complexă). A.Ş. Iacupov susţine că semn absolut («necesar») este «acţiune sau inacţiunea socialmente periculoasă»[10], însă nu toate infracţiunile au la bază acţiunea, precum şi puţine infracţiuni au la bază inacţiunea, ceea ce este caracteristic pentru absolut toate infracţiunile e că ele au la bază o faptă.
Considerăm că semnele absolute includ: obiectul, fapta, vinovăţia, responsabilitatea, vîrsta răspunderii penale, persoana fizică. Semnele relative includ: obiectul material, urmarea imediată, legătura cauzală, locul, timpul, mijloacele infracţiunii, metoda, împrejurările comiterii infracţiunii, trăsăturile subiectului special, motivul, scopul, starea emoţională.
Desigur, problema abordată e complexă şi necesită cercetări mult mai profunde. Noi însă ne-am limitat la semnalarea unor deficienţe şi propunerea unor soluţii.
[1] Drept penal. Partea generală, Ştiinţa, Chişinău, 1994, Carpov T., p.59.
[2] Carpov T., op.cit., p.63.
[3] Учебник уголовного права. Общая часть, Москва, 1996, р.78.
[4] ibed, p.79.
[5] Bunăoară, A.Ş. Iakupov (Советское уголовное право .Часть общая, Киев, 1973, p.69-76) afirmă, corect, că noţinunea generală a componenţei de infracţiune cuprinde în sine semnele de bază, obiective şi subiective, proprii fiecăreicomponenţe de infracţiune. Apoi, însă, spune:«în limitele noţiunii generale a componenţei de infracţiune toate semnele ce caracterizează elementele componenţei se împart în două grupe: a) necesare, sau obligatorii, şi b) facultative». Ca în cele din urmă să indice că «necesare sunt acele semne, care sunt proprii tuturor componenţelor infracţiunilor»(trad. şi subl. noastră). Deci avem o coincidenţă totală (după volum şi conţinut) între aceste concepte; şi atunci ce facem cu semnele facultative (locul, timpul etc.) care nu sunt proprii tuturor componenţelor?
[6] Op. cit., p.65.
[7] Ibidem.
[8] Уголовное право. Общая часть, Москва, 1993, р.99.
[9] Ibidem.
[10] Op. cit., p.75.
