Octavian BEJAN,
şef-interimar al Centrului de cercetări ştiinţifice
al Universităţii de Criminologie
Regista de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr. 1-2, anul 2004
RÉSUMÉ
L’étude criminologique a comme sujet le principe de l’action et la fonction sociale de la sanction pénale. On part de la prémisse que l’absence d’une compréhension profonde du principe de l’action, de la fonction sociale et des lois de la punition, comme phénomène social important, rend impossible le maniement efficace de cet instrument social, ce qui cause des préjudices sociaux et humains. Les résultats de la recherche réalisée démontrent que l’action de la sanction pénale se fonde sur le principe de la subordination du comportement humain à la satisfaction des nécessités et, implicitement, à la réalisation des intérêts de l’individu. Le même principe est à la base des toutes les sanctions sociales. La punition suppose le fait de causer des insuffisances, physiques ou spirituelles, à l’individu, qu’il ressent comme une souffrance, soit de manière directe, soit indirecte, en le privant de la possibilité de satisfaire ses nécessités ou de réaliser ses intérêts. La provocation des insuffisances est directe quant on utilise des punitions comme la mutilation ou l’application des coups, et indirecte quand on applique des punitions comme la privation de la liberté ou l’amende. Entre la punition et le crime existe un lien essentiel: le crime a comme but la réalisation d’un intérêt (pour créer les conditions nécessaires à la satisfaction d’un besoin), tandis que la punition veut porter à l’intérêt des préjudices plus importants, pour miner sa raison d’être. La sanction pénale ne fait pas disparaître la cause qui détermine l’individu à commettre le crime, elle crée seulement des obstacles devant la cause des crimes, en atténuant son action. Même la condamnation à mort n’est pas en mesure, dans les conditions où la cause agit avec une force beaucoup plus supérieure à l’effet produit par les instruments punitifs, d’arrêter la criminalité. Pour avoir l’effet escompté, la sanction pénale doit porter à l’individu des inconvénients plus grands que les avantages offerts par le crime, mais cette vérité doit être traiter profondément, et pas d’une manière rudimentaire et mécanique comme on l’avait fait jusqu’au présent, bien que l’idée fasse preuve de beaucoup de perspicacité. En dépit du fait qu’elle représente la plus instinctuel et ancestrale réaction aux transgressions des normes établies dans la société, la sanction pénale suppose le maintien des deux modalités de contrôler la criminalité: prévenir et contrecarrer. La démonstration et la formulation des lois relatives à la punition vont conduire à un traitement qualitativement supérieur du problème de la sanction pénale. Pedeapsa este un fenomen destul de răspîndit în societate, un fenomen comun, am putea spune, deşi nu conştientizăm, de regulă, acest fapt. O acceptăm ca atare, fără să ne întrebăm ce este, în ce constă şi care este menirea ei socială. Zilnic aplicăm pedepse şi suportăm efectele lor asupra noastră: părinţii îşi pedepsesc copiii, dascălii – elevii, şefii – subalternii, patronii – angajaţii ş.a.m.d. O facem fără a conştientiza faptul în sine şi fără a sesiza semnificaţia lui. Este regretabil, deoarece cunoaşterea fenomenului este în măsură să ne dezvăluie nişte lucruri deosebit de interesante. Dintre toate pedepsele sociale, cea mai drastică este pedeapsa penală. Anume ea formează subiectul acestui studiu criminologic, a cărui atenţie s-a oprit, în mod special, asupra principiului de acţiune şi asupra funcţiei sociale a pedepsei penale, cu toate că au fost cercetate şi alte aspecte relevante în contextul dat. Ca orice pedeapsă socială, pedeapsa penală se naşte o dată cu societatea, exercită o anumită funcţie socială şi se distinge prin caracterul ei instituţionalizat, spre deosebire de cea privată (răzbunare), folosită de indivizi în cadrul relaţiilor sale private. Putem, prin urmare, spune că ea este tot atît de veche precum societatea. Severitatea excepţională şi persistenţa pedepsei penale denotă însemnătatea ei socială şi natura ei legică, inerentă. Pedeapsa penală constituie un instrument social de asigurare a respectării celor mai importante norme sociale. Ea are funcţia socială de a menţine ordinea instituită în societate, în vederea asigurării unei activităţi şi coexistenţe armonioase şi benefice a indivizilor, adică a viabilităţii şi prosperităţii organismului social. Pedeapsa penală este aplicată indivizilor care comit fapte de o gravitate deosebită, ce aduc atingere celor mai valoroase relaţii sociale, fapte denumite crime. Pedeapsa penală reprezintă negarea samavolniciei individului care a săvîrşit o crimă şi se manifestă prin aplicarea unor măsuri de constrîngere făptuitorului1. Scopul ei este de a preveni (a opri) săvîrşirea unor noi crime atît de către făptuitor, cît şi de alţi indivizi. Sancţiunea penală nu trebuie însă confundată cu răspunderea penală. Pedeapsa penală păstrează intacte relaţiile sociale şi sistemul lor, a cărui alcătuire formează ordinea socială, prin prevenirea săvîrşirii unor crime, iar răspunderea penală restabileşte relaţiile sociale rupte de crimele comise, prin repunerea persoanei lezate în drepturi şi recunoaşterea socială a validităţii şi justeţei, adică a legitimităţii, conduitei ei. La fel ca orice pedeapsă socială, pedeapsa penală formează modalitatea primară de reacţie socială faţă de actele de transgresare a normelor de conduită stabilite în societate. Ea izvorăşte din instinct şi trădează apartenenţa omului la vieţuitoare, originea şi calitatea lui de fiinţă, similitudinea organică cu acestea. Şi ca tot ceea ce este sau derivă din instinct, pedeapsa are la temelie un principiu natural, ce corespunde principiilor de alcătuire a tuturor fiinţelor, a tuturor organismelor vii, pe care noi l-am numit principiul de acţiune al pedepsei penale. În pofida obîrşiei ancestrale şi utilizării ei pe scară largă în societate, niciodată nu a fost conştientizat în profunzime principiul de acţiune al pedepsei (penale), ea fiind aplicată întotdeauna intuitiv. Reprezentarea principiului în discuţie s-a redus la ideea de suferinţă, care este în măsură a-l determina pe individ să-şi schimbe comportamentul în modul corespunzător. Este o reprezentare vagă şi imprecisă, deşi operaţională în anumite limite, după cum s-a şi întîmplat de-a lungul timpului, din care motiv se impune o abordare profundă a principiului de acţiune al pedepsei penale, în vederea elucidării lui. De remarcat, în acest context, faptul că pedeapsa, inclusiv penală, constituie o reacţie socială cu un substrat eminamente natural: iată un exemplu elocvent de întrepătrundere a legilor naturale cu cele sociale, ce demonstrează unitatea lor, chiar dacă ele aparţin unor categorii distincte, în virtutea unui specific realmente existent. În continuare vom întreprinde o abordare a principiului de acţiune al pedepsei penale. Orice fiinţă este înzestrată de natură cu o gamă de necesităţi (nevoi, trebuinţe) vitale, a căror satisfacere îi asigură existenţa2. Nici omul nu face excepţie. Nevoia constituie o cerinţă imperioasă cauzată de starea de insuficienţă, fizică sau spirituală, a individului şi are un caracter necesar. Prin necesitate acţionează legea conexiunii universale a lucrurilor în natură, deoarece ea manifestă nu numai starea organismului, ci şi relaţia acestuia cu mediul în care îşi duce traiul. Nevoia determină, în virtutea caracterului său necesar, comportamentul individului în sensul satisfacerii ei. Fiinţa umană este împinsă inexorabil de necesitate să acţioneze întru satisfacerea ei, în caz contrar îi este periclitată, fizic sau spiritual, însăşi viaţa. În acest fel, necesitatea reprezintă un mobil fundamental al comportamentului uman, inclusiv al celui criminal3. Putem spune chiar că viaţa omului este guvernată de „legea nevoii”. Necesitatea oferă o explicaţie primară a conduitei individului şi a cauzei acesteia. Trebuinţele primare au un caracter biologic, organic şi răspund cerinţelor anatomice şi fiziologice ale organismului uman, ele sunt: aer, apă, hrană, o anumită temperatură, presiune şi umiditate, mişcare, odihnă etc. şi toate într-o cantitate şi de o compoziţie determinată. Ulterior, după formarea societăţii, omul capătă, sub impactul mediului social, o serie impunătoare de necesităţi noi, specifice, de ordin biologic, material, social şi spiritual. De menţionat că nevoile spirituale (comunicare, cunoaştere, umanizare etc.) reprezintă o creaţie a societăţii, chiar dacă a fost necesară, mai întîi, o condiţie organică – o formă evoluată a creierului, pentru că facultăţile mintale s-au dezvoltat la om mai cu seamă datorită factorilor sociali. Ele sunt cultivate pe calea socializării şi au adesea un caracter la fel de imperios ca şi cele biologice, iar uneori le depăşesc în intensitate. Trebuie remarcat faptul că în societăţi distincte diferă, uneori frapant, şi sistemul trebuinţelor umane. Necesitatea, fizică sau spirituală, nesatisfăcută se resimte ca insuficienţă la nivel funcţional şi ca suferinţă la nivel senzorial. De cele mai dese ori omul nu îşi satisface însă nevoile direct, ci prin crearea condiţiilor necesare în acest sens. Astfel ia naştere interesul. Interesul constituie orientarea conştientă a individului spre schimbarea sau menţinerea situaţiei sale, în vederea creării condiţiilor necesare de satisfacere a nevoilor. Raţiunea de a fi a interesului constă tocmai în satisfacerea unei (unor) necesităţi. Acţiunea necesităţii nu determină însă, prin ea însăşi, naşterea directă a interesului. În formarea interesului rolul capital îi revine mediului. Anume condiţiile de viaţă ale individului contribuie în mod decisiv la naşterea interesului, deoarece ele determină, în mare parte, conţinutul interesului. Dacă necesitatea îl pune pe om în acţiune, atunci condiţiile lui de existenţă îi conferă direcţie, căci posibilităţile individului de a-şi îndestula necesităţile depind de condiţiile lui de viaţă. De aceea, acţiunile lui sunt îndreptate spre modificarea acelor condiţii de viaţă care nu-i permit satisfacerea necesităţilor, iar interesul manifestă această tendinţă. În consecinţă, interesul reflectă mediul în care a fost aruncat individul. De subliniat că, spre deosebire de alte vieţuitoare, omul îşi creează condiţiile necesare de satisfacere a nevoilor nu instinctiv, ci conştient, uzînd de facultatea lui de a gîndi, iată de ce interesul este un atribut propriu numai fiinţei umane. O dată constituit, interesul devine un mobil fundamental al comportamentului uman, inclusiv al celui criminal, şi cauza lui imediată. Acum, interesul determină orientarea conduitei omului, îi conferă sens. Interesul, spre deosebire de necesitate, manifestă o relaţie calitativ diferită a fiinţei umane cu realitatea înconjurătoare şi cu universul său nemijlocit. El comportă o reacţie conştientă, activă şi pătrunzătoare a omului faţă de acest univers proxim. Ca rezultat, „legea nevoii” se transformă în „legea interesului”, care guvernează, de aici încolo, lumea omului. Atît necesităţile, cît şi interesele formează o ierarhie, în funcţie de importanţa şi prioritatea lor. Starea de lucruri prezentată constituie fundamentul pe care se edifică pedeapsa penală. Ea o pune în serviciul său, speculînd forţa ei de acţiune şi transformînd-o în propria ei forţă. Astfel, pedeapsa penală constă în cauzarea unor insuficienţe, fizice sau spirituale, individului, pe care el le resimte ca o suferinţă, fie direct, fie indirect, prin privarea lui de posibilitatea de a-şi satisface necesităţile sau de a-şi realiza interesele. Provocarea unor insuficienţe este directă atunci cînd sunt folosite asemenea pedepse ca mutilarea sau aplicarea de lovituri, iar indirectă atunci cînd sunt utilizate pedepse precum privaţiunea de libertate sau amenda. Prin urmare, acţiunea pedepsei penale se bazează pe principiul subordonării comportamentului uman satisfacerii necesităţilor şi, implicit, realizării intereselor individului. Acelaşi principiu stă la baza tuturor pedepselor sociale. Dacă e să folosim analogia în scopul ilustrării acţiunii pedepsei penale, am putea s-o comparăm cu situaţia în care un om (de fapt, orice fiinţă) îşi retrage brusc mîna, după ce s-a fript în încercarea de a-şi însuşi o cartofă coaptă. Societatea contrapune crimei, adică realizării ilicite a unui interes în vederea satisfacerii unei (unor) nevoi, pedeapsa penală, adică o privare de posibilitatea de a-şi satisface unele trebuinţe sau de a-şi realiza anumite interese, astfel încît prejudiciul suportat de făptuitor ca urmare a aplicării sancţiunii să fie mai mare decît beneficiul obţinut prin săvîrşirea unei crime. Cerinţa ca pedeapsa penală să cauzeze un prejudiciu mai mare decît beneficiul dobîndit pe calea crimei este inerentă unei sancţiuni, fără de care ea ar fi lipsită de eficacitate. Prin pedeapsa penală societatea încearcă, de fapt, să-l constrîngă pe individ să renunţe la eventualele intenţii de a recurge la crime întru asigurarea vieţii sale sau desfăşurarea ei plenară, adică satisfacerea necesităţilor fizice ori spirituale sau realizarea intereselor, în vederea îndestulării acestora. În acest fel, între pedeapsă şi crimă există o legătură evidentă: crima urmăreşte realizarea unui interes (pentru a crea condiţiile necesare satisfacerii unei trebuinţe), în timp ce pedeapsa vrea tocmai să prejudicieze nişte interese, mai importante, pentru a submina raţiunea ei de a fi. Datorită naturii sale socială, în calitate de instrument de realizare a unei funcţii sociale vitale, pedeapsa penală capătă şi o componentă socială de coerciţie. Este dificil a stabili cînd şi cum s-a format, dar existenţa acesteia este certă. Componenta socială de coerciţie conferă pedepsei penale capacitatea de a cauza făptuitorului nu numai prejudicii fizice şi psihice, ci şi sociale. Detrimentul social consistă în limitarea considerabilă a accesului persoanelor care au comis crime la mijloacele sociale de realizare a intereselor particulare ale membrilor societăţii. Procesul se desfăşoară în felul următor. O dată pedepsit penal, adică declarat criminal, individului îi este înfierat un stigmat care îl urmăreşte întreaga viaţă şi care îl împiedică, în multe privinţe, să trăiască nestingherit în societate: este tratat cu suspiciune, este marginalizat, i se interzice sau este obstrucţionat să deţină anumite funcţii, este lipsit de autoritate etc. Privaţiunile sociale aplicate făptuitorului unei crime urmăresc protejarea societăţii de noi atingeri din parte acestuia, plecînd de la ideea că cel care a săvîrşit o crimă este predispus să o facă şi a doua oară. În consecinţă, suferinţa provocată de pedeapsa penală se perpetuează pentru mult timp, iar în unele cazuri pentru totdeauna. De precizat că privaţiunile sociale lovesc, în ultimă instanţă, tot în necesităţile şi interesele, materiale ori spirituale, ale individului, de unde şi suferinţa lui. Anume detrimentul social pe care îl riscă în cazul săvîrşirii unei crime îi face pe mulţi indivizi să renunţe sau să se abţină de la folosirea mijloacelor criminale în procesul de realizare a propriilor interese. În ultimul timp, se încearcă reducerea ariei de acţiune a componentei sociale de coerciţie a pedepsei penale, pentru a nu-l înstrăina pe făptuitor de mediul social sănătos şi a-l determina, astfel, să se refugieze printre delincvenţi şi răufăcători. Ea nu poate fi însă suprimată în totalitate, deoarece ar implica riscuri mai mari decît avantaje. Rămîne de adăugat că pîrghia socială de coerciţie a pedepsei penale poate antrena mecanisme sociale atît informale, cît şi formale de acţiune: atunci cînd limitările sociale (interdicţia de a practica o anumită profesie, de a deţine o anumită funcţie etc.) constituie consecinţe juridice ale pedepsei penale. Pedeapsa penală are aceiaşi esenţă, în timp ce formele ei variază considerabil în funcţie de perioadă şi ţară. Iată cîteva dintre formele pe care ea le-a cunoscut în diverse societăţi, de-a lungul timpului şi spaţiului: bătaia, amenda, munca silnică, înrobirea, exilarea, privaţiunea de libertate, degradarea socială, amputarea unui organ (braţ, ochi, limbă etc.), interdicţia de şedere într-o localitate, confiscarea averii, mutilarea, privarea de dreptul de a practica anumite activităţii (meserii), munca în folosul comunităţii, mustrarea publică, lipsirea de viaţă (prin aruncare ca pradă la animale sălbatice, decapitare, spînzurare, dezmembrare (cu ajutorul cailor, cu securea etc.), otrăvire, ardere pe rug, tragere în ţeapă, împuşcare ş.a.). Forma concretă pe care o ia sancţiunea penală la un moment dat, într-o anumită ţară este determinată de o multitudine de factori, cei mai importanţi fiind: sistemul economic şi politic, firea poporului, tradiţiile, gradul de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice în materie şi religia. Influenţa primordială o exercită sistemul economic şi politic, iar ceilalţi factori numai condiţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, acţiunea acestuia, deşi pot avea uneori un impact puternic. Cercetînd legătura dintre diferitele regimuri punitive şi sistemele de producţie în cadrul cărora devin aplicabile, Rusche şi Kirchheimer au constatat următoarele: într-o economie sclavagistă, mecanismele punitive au rolul de a procura mîna de lucru suplimentară, şi duc astfel la constituirea unei sclavii „civile” alături de cea asigurată prin războaie ori comerţ; o dată cu feudalismul, epocă în care moneda şi producţia sunt slab dezvoltate, suntem martorii unei bruşte înmulţiri a pedepselor corporale, corpul fiind în majoritatea cazurilor singurul bun accesibil; casa de corecţie, munca silnică, manufactura penală apar astfel abia o dată cu dezvoltarea economiei de piaţă; în schimb, sistemul industrial necesitînd o piaţă liberă a mîinii de lucru, importanţa muncii silnice prevăzute de mecanismele de pedepsire scade în secolul al XIX-lea, în locul ei făcîndu-şi apariţia o detenţie cu scop corectiv4. După cum s-a afirmat, pedeapsa penală a fost instituită în vederea realizării funcţiei sociale de menţinere a ordinii stabilite în societate, altfel spus a sistemului de relaţii sociale. Principala modalitate de îndeplinire a acestei funcţii rezidă în neadmiterea unor abateri de la normele de conduită stabilite, de unde şi reiese scopul sancţiunii penale de a preveni comiterea unor noi crime de către făptuitor sau alţi indivizi. Este un fel de a spune, pentru că mijloacele punitive nu au, în realitate, capacitatea de a preveni, propriu-zis, crimele. Prevenirea autentică presupune relevarea şi înlăturarea cauzei care determină săvîrşirea crimelor, în timp ce pedeapsa penală nu este susceptibilă de aşa ceva, ea numai îl ameninţă pe individ cu provocarea unor suferinţe în cazul în care el va ceda presiunilor cauzei şi va comite o crimă. Pedeapsa penală reprezintă mai curînd un avertisment, o ameninţare, o constrîngere a societăţii faţă de membrii ei, prin care aceştia sunt somaţi să nu recurgă la crimă în procesul de realizare a intereselor sale, chiar dacă sunt determinaţi la acest pas de factori imperioşi. Rezultă că pedeapsa penală are drept scop a opri indivizii de la comiterea unor crime prin ameninţarea aplicării unor măsuri prejudiciabile şi aplicarea efectivă a acestora celor care au săvîrşit deja o asemenea faptă. Cu alte cuvinte, ea nu înlătură cauza care îl determină pe individ la comiterea unei crime, deci nu previne, ci doar îi contrapune o altă cauză, mai puternică, capabilă a-l face să reziste presiunilor exercitate de prima; ea creează, pur şi simplu, impedimente în faţa cauzei crimelor, stopîndu-i acţiunea. Aserţiunile făcute în aliniatul precedent sunt confirmate irefutabil de faptul proliferării, în anumite situaţii, a actelor criminale, în pofida efectuării unei reprimări penale drastice. Sancţiunea se dovedeşte a fi de-a dreptul neputincioasă, lipsită de eficacitatea scontată şi aparent firească. Nici măcar pedeapsa cu moartea – cea mai categorică şi zdrobitoare dintre toate – nu este în stare să oprească puhoiul de crime în situaţiile avute în vedere. Aşa ceva se întîmplă în condiţiile în care cauza acţionează cu o forţă mult superioară efectului produs de instrumentele punitive. În astfel de momente, iese pronunţat în relief necesitatea, ba chiar indispensabilitatea utilizării măsurilor de prevenire întru menţinerea ordinii sociale instaurate, adică asigurarea viabilităţii societăţii. Pedeapsa penală nu constituie unica pîrghie socială menită a-i face pe indivizi să se abţină de la săvîrşirea crimelor în vederea realizării intereselor sale. Simţul moralităţii, conştiinţa răului social, sentimentul datoriei civice, elogierea faptelor oneste, oprobiul public al actelor imorale etc. contribuie toate la realizarea acestui obiectiv. Deşi acţiunile de prevenire lovesc în cauză, ele nu pot totuşi să asigure eliminarea tuturor manifestărilor criminale. Se pare că societatea este astfel constituită încît produce cu necesitate un anumit număr de crime, chiar şi în situaţia în care se află în stare optimă. Aşa se explică persistenţa pedepsei penale pînă în zilele noastre, în ciuda faptului că ea reprezintă cea mai instinctuală şi ancestrală reacţie faţă de transgresările normelor stabilite în societate. De aceea, menţinerea ordinii sociale presupune utilizarea ambelor modalităţi de control a criminalităţii: prevenire şi contracarare. Mijloacele de prevenire împiedică crearea unor condiţii susceptibile a determina un număr periculos de mare de indivizi să recurgă la crimă pentru realizarea intereselor sale sau le elimină pe cele formate, în timp ce mijloacele de contracarare (punitive) îi ameninţă pe cei determinaţi să comită crime şi îi persecută pe acei care le-au săvîrşit între timp, pentru a nu permite survenirea unei avalanşe a criminalităţii (cu alte cuvinte, producerea „efectului dominoului”). Prevenirea este deci orientată spre suprimarea cauzei crimelor, iar contracararea spre crearea unor condiţii nefavorabile acţiunii ei. După cum s-a arătat, puterea de stopare a eventualelor comportamente criminale proprie pedepsei penale se bazează pe capacitatea ei de a cauza indivizilor insuficienţe materiale şi / sau spirituale, resimţite ca o suferinţă. Acţiunea ei nu are însă o forţă invariabilă şi absolută asupra tuturor celor vizaţi, dimpotrivă, ea se caracterizează prin diferenţe sensibile. Într-adevăr, sancţiunea penală trebuie să aducă, pentru a avea efectul scontat, individului dezavantaje mai mari decît avantajele pe care i le oferă crima. Problema e că dezavantajele sunt deduse exclusiv din răul cauzat de pedeapsă, plecînd de la principiul: cu cît este mai aspră sancţiunea, cu atît e mai mare şi dezavantajul produs, ceea ce nu este adevărat. Există, în realitate, încă un criteriu în raport cu care este necesar a evalua puterea de acţiune a mijloacelor punitive: condiţia şi situaţia individului. Condiţia individului este determinată de nevoile lui materiale şi spirituale, iar situaţia – de posibilităţile de satisfacere a acestora. Dacă vom aplica acest criteriu, atunci vom constata că în timp ce pentru un individ avantajele oferite de crimă nu justifică riscul la care se supune (în raport cu eventualele dezavantaje ce decurg din sancţiune), pentru altul însă ele îl justifică din plin. Cerinţa dezavantajului mai mare constituie, prin urmare, un deziderat realizabil numai în linii mari şi nu în mod absolut precum se doreşte sau se crede. În consecinţă, puterea de acţiune a pedepsei penale este limitată, avînd forţă de coerciţie doar asupra unui anumit număr de indivizi. În condiţiile de normalitate socială, adică în lipsa unor condiţii criminogene puternice, numărul în cauză este ridicat şi include majoritatea covîrşitoare a membrilor societăţii, el însă scade progresiv o dată cu alterarea vieţii sociale, atunci cînd tot mai mulţi indivizi se lovesc de dificultăţi majore în realizarea intereselor sale, fiind necesară utilizarea mijloacelor de prevenire. La prima vedere s-ar părea că soluţia este la îndemînă: e suficient a înăspri pedepsele în aşa măsură încît nici măcar cei puţini orientaţi, în ciuda ameninţării penale, spre satisfacerea necesităţilor pe calea crimei să nu mai aibă interesul s-o facă. În realitate însă, nu se poate proceda astfel. Istoria omenirii demonstrează fără echivoc că nici cel mai draconic sistem punitiv nu este capabil a opri totalmente săvîrşirea crimelor, în schimb, el generează grave şi numeroase nedreptăţi, care stîrnesc nemulţumirea sau chiar revolta membrilor societăţii. De aceea, unica soluţie efectivă constă în stabilirea unor sancţiuni susceptibile a produce în medie un rău mai mare decît eventualele beneficii ale crimelor, conform posibilităţilor obiective existente în societate. În acest fel, o parte mică a membrilor societăţii va percepe şi, eventual, va resimţi pedepsele penale ca fiind exagerat de aspre, o alta, aproximativ de aceiaşi mărime, nu le va percepe şi resimţi, în genere, ca fiind inacceptabile, iar marea majoritate le va considera, în principiu, drept potrivite şi eficace, adică echitabile; ceea ce va face ca pentru marea majoritate pedeapsa să constituie totuşi o stavilă în calea săvîrşirii de crime. Odată rezolvată din punct de vedere teoretic problema puterii de acţiune a pedepsei penale, urmează a fi elaborate şi instrumentele practice de ajustare a pîrghiilor punitive la condiţiile concrete, particulare din societate, existente la un moment dat. Că lucrurile stau tocmai aşa o dovedeşte, de fiecare dată, faptul că în condiţii sociale defavorabile, în care indivizii dispun de posibilităţi infime sau inexistente de a-şi realiza interesele, nici o pedeapsă, indiferent de asprimea ei, nu poate constitui un impediment în calea crimelor, a căror număr sporeşte neîncetat şi poate atinge o cifră ce depăşeşte însuşi numărul membrilor societăţii. Acest punct indică că societatea se află în pragul descompunerii. În schimb, se formează o atitudine socială, din ce în ce mai categorică, de negare a pedepsei. Pedeapsa penală care îndeplineşte, în mod normal, o funcţie socialmente utilă, benefică, este considerată, în asemenea condiţii sociale, nedreaptă, oprimatoare şi inechitabilă, fiind contestată vehement. Acest lucru se întîmplă deoarece indivizii sunt puşi în situaţia în care condiţiile formate prin lege nu le permit să-şi ducă relativ nestingherit viaţa, adică să-şi realizeze interesele şi, implicit, să-şi îndestuleze nevoile, iar pedeapsa penală îi împiedică să treacă dincolo de limitele fixate tocmai pentru a-şi asigura existenţa. O atare ordine socială este, în mod firesc, apreciată drept inacceptabilă şi negată cu tărie, iar comportamentul criminal este, după cum afirmă Valeriu Bujor, o manifestare a acestei negări5. Noi am spune că crima constituie o negare extremă, dar tacită a unei ordini sociale inacceptabile şi inechitabile. Este cazul societăţii noastre a zilelor de astăzi, cînd actele de nesocotire a legii penale s-au generalizat şi constituie un mijloc uzual de realizare a intereselor, iar pentru unii, nu puţini, el reprezintă unica posibilitate de supravieţuire în perimetrul societăţii. E adevărat că efectul este considerabil atenuat de exodul fără precedent al oamenilor spre ţările prospere, în care ei pot să-şi procure cele necesare traiului. Astfel stau, de fapt, lucrurile în majoritatea ţărilor ex-socialiste şi, în speciale, în cele ex-sovietice. Un caz similar din istoria Europei, petrecut în secolele XVIII-XIX, a fost descris şi analizat de Michel Foucault în studiul său „A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii”6. Dar, exemplele de acest fel abundă şi în prezent, şi în trecut, şi n-are rost să zăbovim asupra lor. În această ordine de idei, trebuie să precizăm că înăsprirea accentuată a sancţiunii penale nu implică întotdeauna efecte neproductive, contrare scopului urmărit. În anumite situaţii aplicarea unor măsuri punitive de o severitate excepţională se dovedeşte a fi benefică. Aşa se întîmplă atunci cînd survine o amplificare excesivă, disproporţionată a unor manifestări particulare ale criminalităţii, ce avantajează puţini indivizi, dar îi prejudiciază pe cei mai mulţi. Este vorba, de pildă, de traficul de fiinţe umane din Europa de astăzi, care poate fi şi trebuie contracarat cu metode represive aspre, fără a provoca nemulţumirea şi opunerea majorităţii membrilor societăţii, ba dimpotrivă, beneficiind de simpatia şi sprijinul ei fără rezerve. Pe lîngă cauză, examinată în rîndurile anterioare, există şi o serie de condiţii care diminuează, într-o măsură mai mare sau mai mică, puterea de acţiune a pedepsei penale. Iată cîteva dintre acestea. Un factor îl constituie consumul de alcool, dat fiind faptul că sub influenţa alcoolului este dereglată activitatea celulelor nervoase, inclusiv a celor cerebrale, sunt dezorganizate procesele de excitaţie şi inhibiţie etc. Drept urmare, conştiinţa şi voinţa nu mai controlează pe deplin comportamentul individului, din care cauză el devine descătuşat, nereţinut, impulsiv, grosolan, iar pornirile imorale şi antisociale, care erau suprimate, stăpînite, respinse în stare de trezie, acum răbufnesc şi determină, într-o bună parte a cazurilor, o conduită ilicită, criminală7. Lipsit de discernămînt, individul nu mai sesizează nici riscul de a fi pedepsit şi săvîrşeşte fapte pe care nu s-ar fi încumetat, poate, să le comită în stare de trezie. Pînă la 40% din numărul total de crime, sunt săvîrşite în stare de ebrietate. Alt factor constă în incapacitatea unora de a realiza, în anumite circumstanţe, în totalitate riscul şi pericolul la care se expun, după cum se întîmplă în cazul crimelor săvîrşite din imprudenţă, în care făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările ei prejudiciabile, dar consideră în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunile sale, nu prevede posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuie şi poate să le prevadă. O atenţie specială trebuie însă acordată următorului factor. Aşa se face că identificarea sau demascarea persoanelor care săvîrşesc crime se loveşte de multiple dificultăţi, astfel încît un număr relativ impunător dintre ele rămîn nepedepsite. Proporţia celor nepedepsiţi pentru crimele comise urcă la jumătatea numărului general al făptuitorilor, chiar şi în perioadele în care organele de urmărire penală au o prestaţie satisfăcătoare. Cei care se decid să recurgă la crime, în vederea realizării intereselor sale, cunosc, de sigur, acest fapt şi îl iau în consideraţie. Sub aspectul în discuţie, este foarte interesant un lucru: dacă organele abilitate ar reuşi totuşi să identifice şi să demaşte toţi criminalii, atunci în ce măsură ar descreşte numărul celor dispuşi să săvîrşească crime? De menţionat că acţiunea pedepsei penale nu are efect asupra alienaţilor, care săvîrşesc crime în stare de iresponsabilitate. Datorită maladiei mintale de care suferă, aceştia au conştiinţa şi voinţa afectată şi nu pot fi determinaţi prin sancţiune să-şi modifice în felul dorit comportamentul. Faptele comise de alienaţi nici nu sunt considerate, din punct de vedere juridic, infracţiuni, deşi contravin dispoziţiilor legii penale, dar deoarece ele aduc atingere societăţii sunt luate o serie de măsuri menite a preveni sau a contracara asemenea manifestări, cum ar fi supravegherea, tratamentul medical şi chiar izolarea, prin internarea în instituţii medicale specializate. Această reacţie socială seamănă întrucîtva cu cea întreprinsă faţă de atacurile altor vietăţi ucigaşe (lupi, urşi, cîini etc.), doar că alienaţii sunt trataţi ca fiinţe umane. Din punct de vedere criminologic, crimele săvîrşite de alienaţi s-ar cuveni să intereseze în măsura în care formarea deficienţelor mintale ce suscită comportamente socialmente periculoase au fost favorizate de factori sociali. Impactul social asupra sănătăţii mintale a fost tot mai mult relevat în ultimul timp8, dar criminologii au întîrziat să ia în studiu fenomenul în cauză, poate pentru că este încă vie experienţa unor încercări eşuate de a explica conduita criminală prin factori de natură biologică şi psihică. Oricum, dacă afecţiunea alienaţilor care săvîrşesc crime apare, fie şi numai în unele cazuri, sub influenţa condiţiilor sociale, atunci se impune cercetarea criminologică a acestor condiţii, precum şi elaborarea unor soluţii de înlăturare sau, cel puţin, de atenuare a efectului lor. Şi încă ceva trebuie spus despre fenomenul punitiv. Este larg răspîndită consideraţia potrivit căreia pedeapsa penală constituie un mijloc de reeducare a celor care au săvîrşit crime. Mai mult decît atît, ea a devenit un principiu pus la temelia legilor penale din numeroase ţări9. Formarea ei se datorează, după cum rezultă din cercetările întreprinse de Michel Foucault10, conferirii rolului de sancţiune predominantă, de bază în sistemul punitiv modern pedepsei cu privaţiune de libertate. Aserţiunea în discuţie denotă însă o necunoaştere a principiului de acţiune al mijloacelor punitive. Pedeapsa penală nu are, în sine, un caracter (re)educativ, aşa cum se pretinde. Ea nu urmăreşte şi nici nu poate să-i facă pe oameni oneşti, iar dacă ar fi orientată spre aşa ceva, atunci ar însemna, în mod cert, să scăpăm de sub control criminalitatea. Tocmai din aceste raţiuni nu există, şi nici nu poate exista, sancţiuni de natură, eminamente, educativă. Pedeapsa încearcă, în realitate, doar să-l facă pe făptuitor să înţeleagă, în cele din urmă, că avantajele procurate prin crimă nu merită dezavantajele suportate de la sancţiune. Reeducarea presupune, în schimb, o seamă de acţiuni specifice ce nu rezidă în folosirea de mijloace coercitive. De sigur, pedeapsa penală poate fi însoţită, dublată de măsuri educative menite a-l corija pe criminal, dar ele constituie o activitate paralelă şi distinctă, bazată pe cu totul alte principii. Oricum, activitatea de reeducare a criminalilor, acuză, după cum o arată viaţa, nenumărate slăbiciuni şi are un randament insignifiant. Supoziţia noastră e că condiţiile improprii pe care le oferă aplicarea sancţiunilor reduc considerabil eforturile educative, iar asupra criminalilor inveteraţi, care resping categoric societatea şi regulile ei de conduită, conducîndu-se numai de propriile norme şi convingeri, ele nu au, în genere, nici un efect. Mijloacele „educative” sunt necesare în condiţiile de privaţiune de libertate, căci ele permit individului să păstreze un contact vital cu moralitatea şi să nu fie alterat iremediabil sau grav de mediul infect din locurile de recluziune. Referindu-ne la acţiunea pedepsei penale, am analizat numai principiile fundamentale, în realitate însă, există o pluralitate de legi care o guvernează. Beccaria a fost cel dintîi care a sesizat în mod eminent şi a dezvăluit în mod sistematic semnificaţia esenţială a acestora în stabilirea şi aplicarea judicioasă a sancţiunii penale, pledînd consecvent pentru renunţarea la barbaria inutilă, bazată pe simţul nostru orb de răzbunare, şi întemeierea pedepsei pe raţiune, cu alte cuvinte pe respectarea legilor ei obiective de acţiune11. Opera inestimabilă elaborată de Cesare Beccaria, şi anume filada „Despre infracţiuni şi pedepse”, constituie piatra de temelie a întregului sistem penal modern. Cu părere de rău, perspectivele largi deschise de părintele dreptului penal modern au rămas în mare parte nevalorificate. Actualmente, pedeapsa penală constituie rezultatul confruntării dintre penalişti, care pleacă în raţionamentele sale preponderent de la ideea stereotipică potrivit căreia sancţiunea mai aspră poate opri cu mai mult succes individul de la comiterea unei infracţiuni, şi criminologi, care cheamă, sprijiniţi de societatea civilă, legiuitorul să elimine violenţa, cruzimea inutilă şi să procedeze în conformitate cu puterea de acţiune efectivă a pedepsei penale. Starea de lucruri creionată sumar demonstrează statornicirea unui mecanism social de balansare între tendinţe contradictorii, izvorîte din anumite realităţi sociale, în lipsa unei cunoaşteri satisfăcătoare a fenomenului. Insuficienţa şi imprecizia cunoştinţelor despre pedeapsa penală nu a făcut decît să-i reducă puterea de acţiune, să dăuneze fără noimă multor oameni, să-i nedereptăţească pe unii şi să-i scoată din viaţa socială pe alţii, contribuind astfel la perpetuarea unui anumit segment al criminalităţii ce putea fi eradicat prin mijloace adecvate, iar unicul „beneficiu” a constat, poate, în compensarea şi în satisfacerea morală a victimelor crimelor şi a comunităţii. Prin urmare, se impune aprofundarea cercetării pedepsei penale, în vederea obţinerii unor cunoştinţe calitativ superioare, şi, îndeosebi, descoperirea legilor ei de acţiune. Cunoaşterea profundă şi amplă a fenomenului pedepsei penale, inclusiv a legilor ei de acţiune, va face posibilă mînuirea acestui instrument social în cunoştinţă de cauză. Cele afirmate nu vor, cîtuşi de puţin, să nege sau să diminueze însemnătatea realizărilor în materie. De la Beccaria încoace au fost, într-adevăr, înregistrate numeroase succese. S-a încercat chiar constituirea unei ştiinţe a pedepsei penale – penologia, dar cunoştinţele insuficiente acumulate, fapt confirmat şi de caracterul ei descriptiv-istoric, nu permit deocamdată aşa ceva. Ideea penologiei reprezintă mai curînd un proiect inspirat în curs de înfăptuire, decît o realitate. Au fost, de asemenea, relevate unele regularităţi ale acţiunii pedepsei penale, deşi ele nu au fost formulate ca legi. Totuşi, este necesară, în opinia noastră, o abordare calitativ superioară a problematicii pedepsei penale, inclusiv învederarea şi formularea unor legi penologice. Elucidarea funcţiei sociale, a principiului şi puterii de acţiune a pedepsei penale constituie, pe de o parte, premisa majoră în efectuarea unor cercetări calitativ superioare ale fenomenului, iar pe de altă parte, cheia aplicării ei eficace, adică în aşa mod încît să-şi atingă scopul de a opri indivizii de la comiterea de crime, şi eficientă, adică fără să-i prejudicieze inutil, disproporţionat pe cei pedepsiţi. Ţinem să subliniem, în încheiere, că cunoaşterea fecundă a pedepsei penale este realizabilă în condiţiile respectării următoarei reguli: cercetarea fenomenului punitiv nu poate fi desprinsă din cadrul criminologic, a cărui parte integrantă este, deoarece acţiunea mijloacelor punitive este incognoscibilă în afara cunoştinţelor despre cauza crimelor (criminalităţii), despre mecanismul comportamentului criminal, despre legile de existenţă şi de manifestare ale criminalităţii etc., ea fiind circumscrisă, în ultimă instanţă, scopului criminologiei: fundamentarea ştiinţifică a activităţii sociale de prevenire şi contracarare a criminalităţii.Referinţe
1. Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Cu privire la esenţa crimei şi pedepsei, în „Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice şi rolul ei în societatea de tranziţie”, Chişinău, 2002, p.56. 2. Mai detaliat despre necesitate şi interes vezi: Octavian Bejan, Contribuţii la definirea filozofico-sociologică a conceptului de interes, Revista de filosofie şi drept, nr.2/2001. 3. Mai amănunţit despre necesitate, interes şi comportamentul criminal vezi: Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Mecanismul comportamentului criminal, Chişinău, 2003. 4. G.Rusche şi O.Kirchheimer, Panishment and Social Structures, 1939, citat după Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.59. 5. Valeriu Bujor, Esenţa fenomenului crimă (criminalitate), Legea şi viaţa, nr.10/1994, pp.39-41. 6. Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. 7. Valeriu Bujor ş.a., Elemente de criminologie, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1997, pp.19-20. 8. Vezi, de exemplu, Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timişoara, 1994. 9. Vezi, de exemplu, codurile penale ale României, Republicii Moldova sau Federaţiei Ruse. 10. Op.cit. 11. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001.Articol publicat în Revista de criminologie, drept penal şi criminalistică, nr.1-2, 2004.
