Octavian BEJAN, preşedinte al Asociaţiei
Tinerilor Jurişti Cercetători, cercetător ştiinţific, criminolog
(2001)

Traversăm o perioadă de criză, o criză profundă ce a afectat, practic, integral societatea, pătrunzînd aproape în toate domeniile vieţii sociale.

Poate că situaţia (să fie oare mai mult decît atît, să fie deja un fenomen socialmente propriu-zis?) pe care îmi propun a o supune unor reflecţii, este determinată (şi ea) de această criză nefastă, care se ţine ca scaiul de noi şi al cărei capăt nu se mai vede exact ca într-un tunel. Dar, poate că această situaţie este condiţionată şi de alţi factori?

Oricum, situaţia în discuţie există, e o realitate crudă, nocivă, şi trebuie analizată cu toată atenţia întru depăşirea ei.

E ceva ’’paradoxal’’, dar, nu mai puţin, adevărat. Între majoritatea lucrătorilor practici, şi chiar o parte a cadrelor didactico-ştiinţifice (!?), circulă opinia potrivit căreia ’’teoria’’ şi ’’practica’’ sunt două ’’lumi’’ diferite şi detaşate, care, în cel mai bun caz, au prea puţin comun. De fapt, starea lucrurilor este mult mai dramatică. Între teoreticieni şi practicieni, în speţă între acei care activează în cadrul organelor de ocrotire a dreptului, există un hău evident: practicienii consideră activitatea ştiinţifică a teoreticienilor inutilă, pur speculativă şi sterilă, iar teoreticienii apreciază acţiunile practicienilor drept nefundamentate ştiinţific, proprii ignoranţilor şi, ca rezultat, ineficiente. În viaţa de zi cu zi, această ruptură îmbracă forme penibile. Are loc o rivalitate păguboasă, o ostilitate disimulată, un dispreţ mutual, prin urmare o tensiune distructivă. Situaţia nu se rezumă doar la o simplă atitudine, ci cunoaşte o materializare în acţiuni concrete, făţişe sau camuflate.

Dar să fie oare adevărată teza precum că demersul teoretic şi activitatea practică sunt domenii detaşate şi incompatibile?

Fiinţei umane îi este proprie atît însuşirea de a raţiona (o putem califica chiar drept necesitate, nu doar practică, ci şi spirituală certă), cît şi însuşirea de a acţiona. Aceste aspecte ale fiinţării umane sunt intim corelate: înainte de a acţiona, omul cugetă, chibzuind situaţia şi, viceversa, pentru a-şi materializa gîndurile (intenţiile, idealurile etc.) trebuie să acţioneze, adică să interacţioneze fizic cu lumea. Pentru a reuşi mai mult în atare interacţiune, omul trebuie să acţioneze în cunoştinţă de cauză, deci să cunoască lumea. Această activitate de cunoaştere a lucrurilor (obiecte, fenomene, procese etc.) poartă denumirea convenţională, generală de demers teoretic. În realitate, nu există nici o acţiune pur teoretică sau pur practică. Filozoful cugetă, dar şi observă, vine în contact cu lumea, savantul analizează, dar şi desfăşoară cercetări empirice, întreprinde un sistem de acţiuni (nu mai puţin practice) de colectare a faptelor. Colaboratorul operativ sau anchetatorul atunci cînd cercetează (pînă şi termenul e acelaşi!) o infracţiune, un caz, la fel, culege date (fapte), dar le şi analizează, construieşte versiuni, face o apreciere juridică (califică) a faptelor cercetate, toate fiind acţiuni cu caracter abstract, teoretic. Şi apoi, un bun practician, un profesionist oare nu consultă, în procesul de activitate, literatura de specialitate disponibilă, pentru a prelua de acolo nu doar realizările ştiinţifice, ci şi experienţa a mii de predecesori, pe care experienţă nu o poate trăi, obiectiv, într-o viaţă? Pe de altă parte, şi teoreticianului îi este indicat, după cum insista Henri Sthal, să se aplece, pe cît e posibil, mai frecvent asupra realităţilor de pe teren, putînd astfel să-şi împrospăteze, să-şi împogăţească orizontul faptic, să-şi verifice, fie şi într-o formă preliminară, unele supoziţii, precum şi să-şi facă o imagine concretă şi mai precisă asupra stării lucrurilor.

Şi activitatea profesorilor, care fac parte din tagma teoreticienilor, nu este lipsită de valenţe practice. Or, ei instruiesc viitorii lucrători practici, avînd drept sarcină nu doar să ofere cunoştinţele necesare, ci şi să formeze la studenţi deprinderi şi priceperi practice. Deşi, la acest capitol, reproşurile lucrătorilor practici sunt în mare măsură justificate. Cu regret, instituţiile noastre de învăţămînt au un aport infim la formarea unor deprinderi şi priceperi practice (componentă importantă în orice proces de instruire), fiind greşit orientate doar spre transmiterea unui volum “oarecare” de cunoştinţe. Studenţilor li se oferă cunoştinţe, dar ei nu sunt învăţaţi cum să aplice cunoştinţele însuşite în acţiunile practice, ca rezultat efectul formativ este substanţial diminuat.

La rîndul lor, savanţii merită să fie criticaţi de lucrătorii practici, deoarece nu oferă acestora din urmă “o unealtă teoretică” indispensabilă cum ar fi, de exemplu, recomandările, elaborările metodice şi practice. Spre marele nostru regret, cercetătorii nu conferă rezultatelor ştiinţifice obţinute şi această formă (aplicativă). În această ordine de idei, a-şi emite opinia necesităţii şi utilităţii deosebite a unor studii complexe şi cu un pronunţat caracter aplicativ, pe aceeaşi temă, efectuate de criminologi, criminalişti, cercetători în materie de procedură penală, activitate operativă de investigaţie etc. Atare studii ar avea de cîştigat, dacă la elaborare (sau măcar avizare) ar fi cooptaţi şi lucrători practici. În genere, ar fi binevenit ca lucrătorii practici să aibă şi preocupări ştiinţifice, ei ar putea furniza idei, informaţii preţioase şi, astfel, ar contribui la demersul ştiinţific al teoreticienilor.

Consider că teoria nu e decît practica conştientizată, adică acel pas care permite, face posibilă o cunoaştere ulterioară mai aprofundată. Fără acest pas, calea cunoaşterii riscă să ajungă la un moment dat în impas, dacă se face doar prin contact practic nemijlocit (experienţă). Acumularea de fapte este indispensabilă, dar insuficientă: ele trebuie analizate întru învederarea semnificaţiilor latente, deci explicate. Doar astfel putem merge hotărît mai departe.

Vizavi de considerentul că activitatea ştiinţifică este superfluă, considerent care, în genere, denotă un grad de incultură, aş invoca un fapt: studiul literaturii ştiinţifice m-a făcut să remarc că ceea ce se propunea în criminologie (inclusiv de către lucrătorii practici) în anii ’50, vedem deja aplicat în anii ’60, ceea ce se propunea în anii ’60, a fost implementat în anii ’70 ş.a.m.d. Este adevărat că în anii ’90, pe care încă îi trăim, s-a propus cam puţin, însă nici acel puţin care a fost înaintat nu a fost preluat, a rămas, din păcate, fără ecou practic, tocmai din partea practicienilor (astfel, bunăoară, M.A.I. nu a manifestat nici un interes faţă de lucrările elaborate de însăşi cadrele sale, ele rămînînd nepublicate, iar cele publicate cu forţe proprii, nu au fost preluate şi nici nu le-a transmis subdiviziunilor ministerului, pe teren). Aici involuntar atingem un punct nevralgic, cadrele ştiinţifice în domeniul contracarării criminalităţii sunt puţine, iar sistemul de instruire a specialiştilor în domeniul ocrotirii dreptului (cel mai solid fiind acela al M.A.I.) nu este capabil, cum o demonstrează viaţa, să pregătească cadre ştiinţifice calificate, cadre care nu apar cu de la sine putere.

Apropo de suportul ştiinţific, se afirmă că baza ştiinţifică este precară. O fi. Totuşi, îi îndemn pe lucrătorii practici să frecventeze mai des bibliotecile M.A.I. şi vor descoperi multe lucrări de mare utilitate practică directă. Dacă vor face acest lucru, deja vor atinge performanţe profesionale impresionante şi, sunt convins, îşi vor schimba atitudinea faţă de ştiinţă şi aportul ei la cauza comună – prevenirea şi contracararea criminalităţii.

În cele din urmă, aş vrea să menţionez că afirmaţia “practica bate gramatica”, folosită drept argument suprem în această dispută regretabilă de unii “protagonişti”, ar putea fi lesne precizată, respectînd logica enunţului, prin constatarea că, în realitate, “practica” “îi bate” în egală măsură şi pe teoreticieni şi pe practicieni: primii, în mod obiectiv, nu vor ajunge să cunoască pe deplin realitatea, iar cei din urmă, nicidecum nu se ridică la nivelul necesităţilor practice şi nu reuşesc să facă întu totul faţă situaţiilor, căci, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, lucrurile (în domeniul contracarării criminalităţii) nu stau prea bine şi nu se cam mişcă din loc.

Revenind la situaţia în discuţie, ţin să subliniez ceva. Este regretabil că există această confruntare nefirească şi, în fond, sterilă între teoreticieni şi practicieni. Atare ostilitate surdă marchează că, de fapt, s-au făcut mai mulţi paşi înapoi decît înainte. Şi cel mai grav e că în asemenea “duel” (fratricid), trebuie să înţelegem, nu pot fi învingători, ci vor exista cu certitudine doar învinşi.

Presupun că situaţia a fost înrîurită şi de lipsa unui mecanism efectiv de conlucrare între teoreticieni şi practicieni. Bunăoară, nu există un mecanism (cum ar fi cabinetele metodice şi inspectorii metodici) de informare a cadrelor practice cu recentele realizări ştiinţifice.

În încheiere, aş vrea să afirm cu toată convingerea că este imperios necesar de a se reveni la normal: practicienii şi teoreticienii să-şi conjuge eforturile ca adevăraţi parteneri şi astfel să poată da riposta cerută pentru reducerea infracţionalităţii pînă la proporţii controlabile şi socialmente “tolerabile”.