Octavian BEJAN, 
şef al Laboratorului de cercetări ştiinţifice strategice şi fundamentale
al Centrul de cercetări ştiinţifice al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare”

Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea, Anuar ştiinţific, Chişinău, 2001.

Fie că-ţi îndrepţi atenţia spre stînga, fie că spre dreapta, fie că-ţi îndrepţi atenţia în sus, fie că în jos, auzi cum vin, lovind, mînioase acuze: ,,Poliţistul e un mojic!’’, ,,Poliţistul e un agramat!’’, ,,Poliţistul e un incult!’’ …, iar ecoul trimis de acestea revine… cu o forţă amplificată, izbind necruţător. A ajuns bietul (că bravul cum de să-i mai spui?) poliţist hulit de toată lumea, fără menajamente, fără încetare, fără rezerve, doar melodia vioaie mai schimbă puţin tonul lugubru: ,,Hei, hei poliţist…’’.

A te convinge de faptul că unii poliţişti sunt grosolani, nepoliticoşi, lipsiţi de un orizont larg nu este, realmente, dificil. Situaţia creionată în culori vii se cramponează adînc în viaţa noastră ticsită cu necazuri. Să nu ne pripim totuşi a transforma reproşurile în condamnare: orice verdict emis este himeric, căci cetăţeanul, societatea nu se poate dispensa de suportul poliţistului.

Existenţa problemei puse în discuţie nu poate fi tăgăduită. Ea este chiar mult mai complicată decît o denotă aparenţele. De aceea, sterile sunt tratările de bun-simţ: e nevoie de o abordare serioasă, riguroasă a problemei, iar vociferările isterice şi maliţioase sunt contraproductive. Pentru început, este indicat a preciza şi a completa datele problemei, în care sens vom încerca a oferi cîteva repere de meditaţie.

E bine a o spune franc din capul locului: viciul bădărăniei, agramatismului şi inculturii reprezintă un păcat al întregii societăţi. Acel care a ajuns barem o dată peste Prut nu mai are nevoie de argumente suplimentare. Conectaţi televizoarele şi priviţi floarea naţiunii: parlamentari, miniştri, alte capete sus-puse, oare aceştia nu se învrednicesc de asemenea calificative? Cine, dintre cei care aruncă cu acuzaţii în poliţist, nu s-a lovit de aceleaşi carenţe ale funcţionarului public, ale vînzătorului sau ale conducătorului de microbuz (maxi-taxi)? O altă pildă concludentă o constituie şi taxatorii din transportul urban de călători. Este firesc că şi poliţistul a fost afectat de atare viciu. Prin urmare, problema este generală, din care cauză este necesar a o aborda, în primul rînd, la nivel de societate.

Revoltaţii, nu doar simplul cetăţean, ci şi persoanele iniţiate în sociologie sau psihologie, de la care se cere dovada unei atitudini serioase, profesioniste faţă de această chestiune, o tratează, din păcate, cu o superficialitate nepermisă, motiv pentru care omit şi alte elemente de fond. Trebuie să înţelegem că există mai multe categorii de poliţişti, instruiţi în funcţie de specificul atribuţiilor exercitate. Astfel, cetăţeanul vine în contact, în cazurile cele mai frecvente, cu poliţistul de rînd, lipsit de o educaţie aleasă. De aceea, a pretinde o înaltă cultură de la o persoană căreia i-a fost dată o educaţie modestă, incompletă înseamnă nu numai a cădea în ridicol, ci şi a comite o nedreptate.

Îşi lasă, de asemenea, pronunţat amprenta asupra comportamentului poliţistului şi particularităţile meseriei, indiferent de studiile căpătate. Poliţistul are, deseori, de a face cu elemente declasate, degradate sau criminale. Nivelul intelectual şi de cultură al lor ar umbri imaginaţia cetăţeanului obişnuit, în timp ce poliţistul comunică zilnic cu ei. Fireşte, efectul se face simţit în timp, iar poliţistul, asediat de însărcinări, căci criminalitatea, delincvenţa, în genere, a urcat la cote patologice, cedează influenţei malefice ale subculturii. De altfel, survenirea unor deformări profesionale se manifestă la diverse contingente socio-profesionale. Putem spune că poliţistul se vede silit a suporta nocivitatea meseriei, servind comunitatea. Să nu uităm: unele activităţi profesionale constituie nu doar o simplă ocupaţie ce pretinde practicantului corectitudine elementară, ci necesită ceva mai mult decît atît – devotamentul total, o conştiinţă a unei misiuni sociale care depăşeşte cadrul unei simple profesiuni.

Scapă atenţiei şi faptul că poliţistul trebuie să intervină cu promptitudine în situaţii conflictuale, adesea extrem de complicate şi de tensionate, condiţii în care este arhidificil a-ţi păstra calmul. Uneori, aplanarea pe cale amiabilă a situaţiei devine, practic, imposibilă, iar poliţistul e nevoit a recurge la forţă, verbală sau fizică, alegîndu-se, evident, cu blamul public (majoritatea publicului nu cunoaşte motivele pentru care omul legii apelează la forţă, concluzii pripite însă trage). Se întîmplă, nu tocmai rar, ca cetăţenii înşişi să provoace (prin conduită ce încalcă normele de drept, prin manifestări agresive şi violente, prin lipsă de cultură şi bun-simţ) o reacţie dură din partea poliţistului, ca apoi tot lui îi vor imputa vehement grosolănia. Dar, oare poate exista forţă (mai cu seamă fizică) ,,amabilă’’? În plus, nici cazul corect soluţionat de poliţist nu va da satisfacţie deplină, deoarece, cum remarca pe bună dreptate Pavel Abraham, ,,Dacă recurgem la simplificarea abstractă a raporturilor sociale de conflict în care poliţistul este chemat să intervină, vom constata că cel puţin 50% din cei care au avut de-a face cu poliţia sunt nemulţumiţi, deoarece nu li s-a dat dreptate. În măsura în care extrapolăm şi introducem în aceste raporturi şi relaţii, ce se nasc ori dezvolă în raport de mediu, cerc de prieteni, mijloace folosite vom constata proliferarea unei imagini distorsionate mai mult ori mai puţin aparente cu privire la serviciul poliţienesc’’ (în Comunitatea, poliţia şi tranziţia, Editura Naţional, 1996, pag.46).

Curioasă, la o privire fugară şi relevantă, la o scrutare precaută apare următoarea circumstanţă. Mai toţi cetăţenii manifestă o gîndire critică în adresa omului chemat a veghea la ordinea şi la liniştea publică. Totuşi, voia destinului face ca unii dintre acei care ieri îşi exprimau categoric oprobiul faţă de poliţist să ajungă ei înşişi poliţişti. Urmează o metamorfoză pe cît de spectaculoasă, pe atît de paradoxală: în scurt timp civilii de ieri nu mai pot fi distinşi prin conduită de restul poliţiştilor. De ce oare? Să fie o coincidenţă banală ori există o legitate care îşi pune implacabil pecetea? Părerea noastră e că avem a face nu cu nişte contingenţe: acţionează, probabil, factori de natură obiectivă, cu efect puternic. Cercetările ulterioare vor aduce lumină şi peste această necunoscută.

Fenomenul mojiciei şi inculturii nu este, din păcate, supus atenuărilor în procesul de instruire al poliţistului. Această carenţă educaţională cade, într-adevăr, în vina responsabililor Ministerului Afacerilor Interne. A devenit presantă necesitatea unui curs de psihologie şi etică a interacţiunii dintre poliţist şi cetăţean (denumirea urmează a fi formulată adecvat), care l-ar învăţa (l-ar antrena) pe poliţist formulele de politeţe, adresările corecte, cum poate evita situaţiile tensionate sau cum poate aplana pe cale amiabilă conflictele iscate, utilizînd diverse procedee psihologice etc. Poliţistul începător nici nu este instruit în atare direcţie, nici nu posedă suficientă experienţă de viaţă, încît să-şi dezvolte o anumită intuiţie de depăşire cu tact a situaţiilor tensionate sau conflictuale. De aici se şi trag, parţial, toate relele supuse analizei, iar necesitatea cursului în discuţie este justificată. Se mai cere adăugat impactul agravant exercitat de mentalitatea comunist-totalitară proprie majorităţii cetăţenilor, inclusiv poliţistului. Astfel, poliţistul continuă, deopotrivă ca mulţi alţi funcţionari publici, ,,a servi’’ rectiliniu legea, refuzînd a înţelege că el este chemat a servi cetăţeanul, iar legea a o respecta. Abaterea chiar cea mai mică a cetăţeanului îl face pe poliţist să vadă în faţă un răufăcător sadea, fără a ţine cont de realitatea că omului îi stă în fire să greşească şi că ar trebui să-l ajute a conştientiza devierea de la norma legală comisă. Sancţiunea este oportună în cazul săvîrşirii unei încălcări grave sau în cazul perseverării în greşeală, în timp ce tratamentul desconsiderator şi inculpator este neavenit oricînd. De aceea, schimbarea însăşi a substanţei educaţiei poliţistului reprezintă o condiţie imperioasă şi ineluctabilă. Chestiunea dată formează însă un alt subiect dificil şi necesită o analiză separată. Cu toate acestea, există anumite limite obiective de netrecut. A ţine cont de ele înseamnă a cerceta cu luciditate posibilităţile efective de formare a poliţistului, precum şi a sesiza determinantele fenomenului în discuţie. Viitorul poliţist accede în poliţie la vîrsta de 17 ani, urmînd un curs de pregătire cu o durată ce variază între 0 (zero!) şi 5 ani, în funcţie de specializarea îmbrăţişată. Evident, instituţiile de formare poliţistă nu reuşesc a face într-un termen atît de scurt (în unele cazuri infim), ceea ce familia şi şcoala nu a făcut în 17 ani!

Ideea că unele minţi ar turna apă (de ploaie) la ipoteza precum că doar persoanele neisprăvite îşi îndreaptă în viaţă speranţele spre tunica de poliţist provoacă atîta ilaritate, încît nu ne vom osteni cu comentarii.

În concluzie, reiterăm precizarea făcută la începutul articolului: bădărănia, agramatismul şi incultura poliţistului constituie, indiscutabil, o problemă socială reală. Dar, fiind mai complicată decît o arată aparenţele, e nevoie de o abordare serioasă, riguroasă a problemei, în timp ce vociferările isterice şi maliţioase au un caracter contraproductiv. Fireşte, atunci cînd suntem loviţi de brutalitatea sau impoliteţea poliţistului, e natural a avea o reacţie emoţională, însă atunci cînd căutăm o soluţie, nu putem permite cugetului a fi întinat de emoţii.

Apropo, recent, cu ocazia unui seminar, Greg Scappini, poliţist american experimentat (a deţinut chiar competenţa de sheriff în Virginia de Vest), a fost rugat să numească ,,păcatul’’ cel mai mare al poliţistului american, răspunsul a fost univoc: brutalitatea.